Dumitru Bordianu: „E o provocare să repari un ceas elveţian“

Ceasornicar de meserie, nea’ Mitică, aşa cum îi spun prietenii, reuşeşte să repare aproape toate orologiile, fie ele noi sau vechi.

Mitică, aşa cum îl cunosc prietenii, s-a apucat de reparat ceasuri în 1979, imediat după ce a terminat şcoala profesională. Meseria de ceasornicar şi-a ales-o pentru că, în acele vremuri, era o profesie respectată. „Dacă făceai şcoala de meserii puteai să te faci strungar, lăcătuş mecanic. Nu zic că nu erau frumoase şi alea pentru cine iubea şurubăiala, însă mie mi-a plăcut tot timpul să lucrez îmbrăcat curat, într-un loc mai dichisit, nu într-o fabrică. Şi pe vremea aceea ceasornicarii buni erau cunoscuţi şi respectaţi“, povesteşte meseriaşul.

Şi veniturile mai răsărite decât cele ale strungarilor l-au determinat să aleagă acest domeniu. Deşi era plătit cu un procent din ceea ce încasa pe manoperă, erau şi atunci clienţi cu ceasuri pretenţioase care lăsau bacşişuri bune. „Niciodată nu m-am plâns de bani. Omul mulţumit lăsa şi câteva zeci de lei după ce achita reparaţia, care era trecută în lista de preţuri“, îşi aminteşte omul.

De la mărci româneşti la cele elveţiene

Până în 1990, majoritatea ceasurilor care veneau la reparat erau româneşti sau ruseşti. În comerţul socialist nu se prea găseau mărci occidentale sau dacă erau costau şi foarte mult şi nu erau la îndemâna oricui. Cele mai scumpe ceasuri erau în posesia directorilor, şefilor de partid, oamenilor influenţi de la acea vreme.

„Mai erau şi din cei care aveau câte un ceas elveţian, unele chiar din aur, dar atunci oamenilor le era frică să le arate. Le aduceau la reparat mai pe ascuns şi mă rugau să le fac repede ca să nu le lase în atelier. Îmi dădeam toată silinţa, iar răsplata era pe măsură“, spune nea’ Mitică. Şi atunci, ca şi acum, ceasul era un reper pentru stabilirea condiţiei sociale.

„Dacă venea unul cu un ceas automatic, îmi dădeam seama că are rude prin străinătate sau că are relaţii. Dar veneau şi oameni cu deşteptătoare chinezeşti. Trebuia să le repar şi pe ale lor, doar erau tot ceasuri“, completează cearsonicarul.

„Acum simt că fac meseria care îmi place“

Revoluţia din 1989 a adus în România valul ceasurilor electronice, cumpărate la kilogram. Acestea au dat peste cap cumva meseria de ceasornicar. „A trebuit să le învăţ şi pe alea, numai că nu simţeam nicio satisfacţie ca meseriaş, pentru că nu era nimic extraordinar să schimbi o baterie sau un microcircuit ars. Am petrecut ani de zile reparând ceasuri de plastic fără nicio valoare“, susţine botoşăneanul.

Situaţia s-a mai schimbat însă în ultimii ani, când botoşănenii au început să prindă gustul ceasurilor de calitate. Are clienţi care au adevărate colecţii pe care, din când în când, le mai aduc la întreţinut, la reparat, la schimbat o piesă. „Acum simt cu adevărat că fac meseria care-mi place. E o provocare să te apuci să desfaci un mecanism cu sute de piese conceput de un ceasornicar elveţian. E un fel de joc de şah cu cel care a creat ceasul respectiv. Trebuie să-i înţelegi logica ca să-l poţi desface, repara, şi apoi reconstitui. Asta e adevărata satisfacţie“, încheie Dumitru Bordianu.

Profil
Născut. 6 aprilie 1962, Botoşani.
Studii. Şcoala profesională de meserii.
Familie. Căsătorit, are trei copii.

Întrebări şi răspunsuri
Răbdarea e importantă în meseria pe care o aveţi?
Nu importantă, obligatorie. De 30 de ani, de când repar ceasuri, mi-a trebuit un munte de răbdare. Pe mine mă enervează mai mult oamenii complicaţi decât ceasurile, oricât de sofisticate ar fi şi oricât de greu le-aş da de capăt. 
Aveţi emoţii când trebuie să reparaţi un ceas mai scump?
La un ceas scump, dacă ai pierdut o piesă cât de mică, ajungi să vorbeşti singur. Nu ai cu ce să o înlocuieşti, rar am în rezervă astfel de piese. Am păţit odată şi-mi venea să leşin. Am oprit tot lucrul şi, după câteva ore de căutări cu lupa prin atelier, am găsit-o. Se poate întâmpla să ai emoţii.

Ce-i place
Îi place sportul, urmăreşte cu interes meciurile de fotbal şi, în general, tot ce înseamnă competiţie sportivă. Recunoaşte, în schimb, că nu-l practică. În viaţa de zi cu zi are plăceri omeneşti - un grătar şi un pahar cu vin bun, însă băut cu măsură.

Ce nu-i place
Nu-i plac locurile zgomotoase, comportamentul necivilizat al unora şi oamenii dezordonaţi. Nu-i agreează pe cei care-l ţin de vorbă în timp ce lucrează pentru că-i distrag atenţia şi-l obosesc.