Şi Bistriţa a avut un Barbu Lăutaru al ei

La începutul secolului XX, Bistriţa era un punct important pe harta muzicală a României. Carol Goghi, a fost cel ma mare nume muzical pe care l-a dat Bistriţa acum 100 de ani, iar în jurul lui au fost ţesute adevărate legende.

Zeci de muzicieni care făceau, potrivit legendelor rămase în cultura oraşului, senzaţie pe marile scene ale ţării şi chiar ale Europei erau născuţi aici, cei mai mulţi provenind din Ţăgănie.

Lăutari la toată casa

Tigănimea era o străduţă liniştită pe timp de zi, mai ales atunci când era sărbătoare şi nu se vedea ţipenie de om, dar seara întreaga zonă era animată de acordurile muzicale ale celor care locuiau în zonă. „Acordurile din muzica instrumentală clasică sau lăutărească trădau îndeletnicirile celor de aici, ce exersau supă odihna diurnă. Cu toţii erau lăutari ce-şi transmiteau lăcaşul, meseria şi talentul din generaţie în gneraţie", rememorează orifesorul Oscar Skrabel în carta „Bistriţa- Nostalgii citadine".

În Ţigănime locuiau zeci de artişti, unul mai cunoscut decât altul. „Ca oameni umblaţi prin Europa, pe scenele şi prin localurile marilor metropole, cu prieteni în lumea interlopă, ei îşi făuriseră un sistem de relaţii ce cu siguranţă le asigura o anumită bunăstare, neetalată însă. Muzicanţii dovedeau o jovialitate firescă, uneori cultivată, altoită de un servilism genetic moderat, ceea ce-i făcea deseori agreabili", îşi aminteşte Skrabel.

Barbu Lăutaru de Bistriţa

Printre lăutarii legendari ai Bistriţei, numele cel mai important este lui Carol Goghi, muzician legendar despre care se spune că a cântat pentru cele mai mari nume ale începutului de secol. Poveştile îl prezintă le Carol Goghi Vestitu, cum era numit, alături de orchestra lui în localul Paulini de pe strada Lemnelor, actualul pietonal Liviu Rebreanu, acolo unde se pare că mergea să mănânce George Coşbuc ori de câte ori venea în Bistriţa.

Despre Goghi, cronicarii scriu că provenea dintr-o familie din Şintereag, născut în 1865, dar a trăit în Bistriţa, în Ţigănime, iar în şcoală a fost coleg cu Patriarhul României, Miron Cristea. Goghi a devenit un fel de Barbu Lăturaru de Bistriţa, iar legendele spun că a cântat o vreme în Berlin în una dintre cele mai în vogă cafenele ale vremii. Întors în ţară, lăutarul bistriţean a cântat la Sibiu pentru Miron Cristea, iar în 1907 a avut un spectacol la Braşov. „Atunci s-a spus că aşa muzică disciplinată nu a auzit Braşovul niciodată", se menţionează într-un articol din Arhiva Someşană, apărut după moartea artistului.  Aceeaşi sursă spune că devenit lăutarul preferat al prinţului Carol care în 1919 a trăit mai mult timp la Bistriţa, iar de un Revelion i-ar fi cântat chiar regelui Ferdinand al României, tatăl lui Carol.

În numărul 20 din 1936 a revistei Arhiva Someşană, în articolul intitulat „Un muzicant naţional bistriţan", autorul anonim spune despre Goghi că nu era petrecere în Bistriţa la care să nu fie invitat. „În timp de 50 de ani, n-a existat nuntă sau bal, aranjat de notabilităţile româneşti din judeţul Năsăud, la care Goghi să nu fi fost chemat să desfăteze lumea cu minunata lui muzică".

Strada muzicienilor din Bistriţa

Profesorul bistriţean Oscar Skrabel, povesteşte în cartea „Bistriţa-Nostalgii citadine" despre locul numit la începutul secolului „Tigănimea", situat pe amplasamentul actualei zone a Sălii Polivalente din oraş. „Cei ce se plimbau odinioară pe promenada parcului Mare, trecând podeţil peste Canalul Morii, spre cartierele din sus ale oraşului, se trezeau dintr-odată, într-un peisaj cu totul aparte. Era aici o străduţă îngusă, cu căsuţe înghesuite, pe două rânduri, printre care îşi făceau cu greu loc potecile, spre micile refugii solitare din spate, încropite din motive igienice, străduţă pe care cu toţii o numeau Ţigănimea. Acoperişuri supradimensionate striveau parcă acele case sub povara lor şi, cu toată voiciunea adusă cu muşcatele de la ferestrele mici şi întunecate, aici totul părea în suferinţă şi sărăcie", povesteşte Skrabel în cartea sa.

Potrivit profesorului bistriţean, denumirea dată străzii care ulterior a fost numită Barbu Lăutaru, nu era una peiorativă sau cu conotaţii etnice ci se datora caselor dărăpănate, zugrăvite în culori stridente, şi neîngrijite de aici.