Ultimul mecanic de zbor din Bistriţa

Prima şcoală de zbor particulară fără motor din Transilvania a funcţionat la Bistriţa din anul 1926 şi până în 1956. Dumitrescu Dragu Iulian are 82 de ani şi a fost mecanic de zbor timp de patru ani la aerodromul din Livezile.

Cel mai bătrân mecanic de zbor din judeţul Bistriţa-Năsăud, are 82 de ani, dar se mişcă de parcă ar avea cu 20 mai puţin  Şi acum conduce maşinia fără niciun fel de probleme şi spune că dacă ar fi un pic mai tânăr poate chiar ar zbura. A sosit la Bistriţa în anul 1952, când la şcoala de piloţi pentru planoare se pregăteau 100 de elevi într-un ciclu de patru luni de zile.

O viaţa agitată

Fiul al unui chestor şef din fosta Poliţie a Capitalei, Dumitrescu Dragu Iulian s-a văzut obligat la începutul anilor 50 să plece de bună voie la canal, pentru că, atunci, în primul val al epurărilor, după arestarea tatălului său, risca să ajungă şi el la închisoare: „ Eram mai mulţi copiii de foşti demnitari ai regimului Antonescu, care am hotărât să plecăm la canal, să ne pierdem urmele. Aşa am ajuns să lucrez ca şofer pe o maşină ce transporta apă pentru deţinuţii politici de la Poarta Albă. Oricum trebuia să fac ceva, pentru că atunci când au intrat ruşii în Bucureşti au împuşcat-o pe mama, iar fratele meu a murit pe frontul de est. Prin 1952, un alt frate de-al meu mi-a spus că la Otopeni se caută mecanici de zbor. Singura condiţie era să te pricepi foarte bine la motoare. Iar eu mă pricepeam", spune Dumitrescu.

L-au trimis în Jad

La şcoala de planorism de la Jad, actuala comună Livezile va ajunge în vara anului 1952, atunci când unul din comandanţii aeroportului Otopeni i-a spus într-o seară: „Dumitrescule, mâine de duci în Jad", îşi aminteşte Dumitrescu. Ştia el că pe la Bistriţa există o şcoală de planorism: „Aşa am ajuns într-o dimineaţă în gara Bistriţa, şi nu ştiam cum să întreb pe oameni să mă îndrume spre Jad. În cele din urmă, am văzut un birjar, e nea Zaharie, care m-a dus la trap până la Livezile, sediul şcolii fiind într-o clădire din apropierea actualei primării", spune Dumitrescu: "Esenţa planorismului este, pentru cei care fac acest sport ca performanţă, să parcurgi distanţe cât mai mari, cu viteza cât mai mare, demonstrându-ţi, astfel, talentul în găsirea şi exploatarea curenţilor de aer", explică Dumitrescu.

Şcoală de planorism mai specială

Bătrânul îşi aminteşte foarte multe despre ceea ce se făcea la şcoala de zbor fără motor de la Livezile. Spune că în cele patru luni obligatorii ale cursului, la şcoală se instruiau cca 100 de elevi. La venirea sa în 1952, comandantul şcolii era Valer Popovici, aici existând şi un aviator, o adevărată legendă locală: Iulian Coroian. Conform celor spuse de Dumitrescu, Coroian fusese pilot de vânătoare în faimoasa escadrilă a lui Agarici, aviatori militari ce băgaseră groaza în aviaţia sovietică din timpul celui de-al doilea război mondial: „ Aici veneau toţi cei care îşi propuneau să devină piloţi, tineri şi tinere, dar să ştiţi că puţini dintre ei ajungeau să piloteze un avion cu motor, poate doi sau trei. E o meserie foarte grea şi care necesită multe abilităţi psihice şi fizice. Nu e pentru oricine", spune Dumitrescu.

În anul 1956, autorităţiile comuniste au decis să desfiinţeze şoala de planorism de la Bistriţa, cele şase planoare fiind trimise la Câmpulung Muscel.

Ce este planorismul?

Dumitrescu Dragu Iulian spune că e simplu: sfârlează cu fofează: „Lansarea unui planor se face, în mod tradiţional, cu automotorul, un mosor pe care se înfăşoară un kilometru de cablu şi care poate să lanseze un planor la 300-500 de metri altitudine", explică Dumitrescu.

„După ce ajungi sus, începi să zbori. Prinzi un vărtej de aer cald, mai urci nişte metri, după care planezi şi aştepţi un alt vîrtej termic", conchide Dumitrescu.