Roxana Chira studiază kinetoterapia pentru că vrea să ajute bolnavii

Şi-a descoperit talentul încă de copilă şi a fost încurajată de părinţi să-şi urmeze vocaţia. Detestă comunismul şi nu suportă să vadă oameni suferind.

Născută în anul Revoluţiei, Roxana nu a apucat să aibă vreo amintire legată de comunism. Are însă o strângere de inimă, un fior straniu de-a lungul coloanei, ori de câte ori vede imagini din acele timpuri, de parcă ar avea o legătură greu de înţeles cu evenimentele de atunci. În traducere simplă pentru Roxana comunismul este echivalent cu suferinţa: aceea a părinţilor, obligaţi să o lase, deşi era un bebeluş de doar câteva luni în grija vecinilor şi să plece la muncă, a greutăţilor de tot soiul, a cozilor pentru orice. Ştie de la părinţi că au fost vremuri dure în care se învăţa la lumânare, se răbda de frig şi se preamărea cuplul Ceuşescu în cele două ore zilnice de program la care aveau acces.

Îşi pansa colegii de clasă

Roxana Chira a descoperit arta de a vindeca prin mişcare şi masaj de mică:„Îl masam pe tatăl meu şi-mi spunea că asta ar trebui să fac în viaţă, să ajut oamenii cu probleme". Şi în şcoală era un fel de soră medicală pentru colegi: „îi pansam de câte ori se loveau şi le dădeam algocalmin sau paracetamol pentru dureri sau febră de la punctul de prim ajutor pe care-l aveam în clasă", îşi aminteşte acum. Fire sensibilă, primele contacte cu mediul spitalicesc şi marea suferinţă a marcat-o la început: „să vezi tineri de 20 de ani pentru care efortul suprem, este să ducă mâna la gură, este extrem de dureros", spune Roxana. După o vreme de practică prin spitalele de recuperare a învăţat că trebuie să se protejeze împotriva suferinţei, să ia un soi de distanţă, care să-i permită să-i ajute pe aceşti oameni bolnavi. Şi a mai învăţat o lecţie, una de viaţă: „că cel mai important în viaţă este sănătatea. Nu contează dacă eşti slab sau gras sau alte detalii de acest gen, contează să fii sănătos".

Se vede numai în halat alb

Pe lângă studiu şi şcoală Roxana este implicată şi în acţiuni caritabile. Face voluntariat la un ONG clujean care le poartă de grijă copiilor cu handicap motor şi stă cât poate în spitalul de recuperare. Şi-ar dori să lucreze într-un spital după terminarea facultăţii, însă viitorul şi găsirea unui loc de muncă o nelinişteşte:„este greu şi cu toată criza asta lucrurile sunt complicate în găsirea unui loc de muncă. Dar eu sunt o fire optimistă", exprima Roxana neliniştea unei întregi generaţii. Nu vrea însă să plece în străinătate asemenea multora dintre colegi: odată pentru că este foarte apropiată de părinţi, şi îşi petrece aproape fiecare weekend în Bistriţa -Năsăud, iar în al doilea rând pentru că este convinsă că există un viitor bun şi în propria ţară.

Ce-i place: Adoră plimbările în natură. Este pasionată de fotografie, iar colegii îi spun mereu că este talentată şi că ar fi putut face o carieră din asta. Îi place modellingul, dar se teme că nu are dimensiunile standard.

Ce nu-i place: minciuna, oamenii cu două feţe, preferă să i se spună drept în faţă un adevăr oricât de dureros ar fi acesta unei minciuni frumos ambalate.

 Întrebare şi răspuns: Cum îţi vezi viitorul?

R.C: eu sunt o optimistă din fire. Atâta timp cât eşti bun şi ai încredere că faci bine ceea ce faci, nu există să nu reuşeşti. Depinde doar de fiecare dintre noi, de forţa interioară şi de încredere.

Profil

Data naşterii: 10 martie 1989, Beclean

Familia: necăsătorită

Studii: studentă Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Cluj,  secţia de kinetoterapie