Bistriţa: Gavril Pop Buia este meşterul curelar din Cuibul Visurilor

Meşterul bate târgurile de artizanat din ţară pentru a vinde curele late iubitorilor de artă populară, dar şi celor cu probleme de sciatică.

Meşterul are 82 de ani şi a lucrat o viaţă în cooperaţie. Acum bate târgurile de-a lungul şi de-a latul ţării să le arate şi mai ales să le vândă românilor celebrele curele late. Nu se plânge nici atunci când vinde puţin : „oricât e bine venit, pentru că după 30 de ani de cooperaţie nu iau mai mult de 3 milioane jumate. Aşa că trebuie să completez şi eu pensia cum pot", spune meşterul care cu toată vârsta înaintată nu se teme de drumuri. Uneori are noroc şi nu trebuie să plătească: atunci când vin invitaţii de la organizatorii de manifestări expoziţionale şi de artă populară cazarea, masa şi uneori transportul sunt decontate: „la Bucureşti este mai greu, acolo nu ni se asigură nimic, ba chiar te taxează ei. În schimb la Sibiu, Oradea, şi mai ales Bistriţa nu plătim nimic", mărturiseşte meşterul. Nu se plânge însă pentru că îi place drumul şi contactul cu oamenii: „Dacă rămân 10 lei la o curea vândută este bine. Ajung câteodată cu tot cu pensia la 600-700 de lei după o lună. Însă îmi place să stau de vorbă  cu oamenii, să mai povestim de una-alta, de vremurile în care trăim", adaugă curelarul din Maieru.

Meseria e din moşi-strămoşi

Confecţionează curele de când se ştie, iar meşteşugul l-a deprins de la unchi şi veri: „tata n-a putut învăţa meseria, pentru că avea pământ mult, vaci şi oi. Aşa că m-a dat pe mine să fac ucenicie la unchiu-meu. Cred că pe la 16 ani trebăluiam deja", îşi aminteşte meşterul. În vremea aceea curelăritul era treabă grea: „nu exista piele tăbăcită gata de cumpărat ca acum. Făceam noi tăbăcăria. Se aduceau pieile crude, le săram, le uscam, apoi le spălam şi abia apoi le băgam la tăbăcit", explică badea Gavril. Iar tăbăcitul se făcea pe două căi: una vegetală, care dura 3 săptămâni şi o lata minerală, care dura cu totul doar vreo 10 zile. Acum lucrurile s-au mai simplificat: „Acum iau pielea de la fabrică, de la Satu-Mare,  nu mai muncim la tăbăcărit. E scumpă, însă tot e mai bine aşa", explică meşterul.Cureaua o dă cu 100-150, uneori cu 200, dar dacă ia 100 pe una este totuşi mulţumit. Iar curelele, la care munceşte mai mult în timpul sezonului rece se caută încă, dacă nu pentru valoarae artistică, atunci pentru cea terapeutică: „sunt bune pentru spondiloză, unii le caută şi pentru că sunt bune de purtat pentru cei care au probleme cu spatele", recomandă meşterul.

Localitatea de baştină a meşterului este supranumită şi Cuibul Visurilor, după numele dat de Liviu Rebreanu, care şi-a petrecut aici cea mai mare parte a copilăriei şi s-a inspirat în multe dintre romanele sale din viaţa personajelor întâlnite în Maieru.. 

Profil

Născut: 1 august 1937, Maieru

Ocupaţie : meşter popular

Familie. Căsătorit, 3 copii

Ce-i place:

Iubeşte meseria sa înainte de orice. Spune că şi treaba i s-a mai uşurat odată cu noile tehnologii şi pentru că nu mai trebuie să tăbăcească pielea, viaţa de curelar e mult mai uşoară

Ce nu-i place:

Detestă vremurile pe care le trăieşte şi mai ales tăierea pensiilor: „acuma nimic nu-i bun". Este supărat că şcoala nu mai preţuieşte mare lucru: „am doi nepoţi care au terminat Facultatea şi nu şi-au putut găsi de lucru în ţară. N-au stat pe salarii pe 700 de lei aici şi au plecat la muncă în Italia".

ÎNTREBARE şi RĂSPUNS:

Vă este dor de vremurile de odinioară când pielarii şi curelarii erau la mare preţ?

Apoi erau cu totul alte vremuri. Mai ales când făceam Alain Delon-uri (nota red. cojoace de piele denumite aşa după un model purtat de celebrul actor într-un film) toată ziua. Cojocarii şi curelarii erau atunci la mare preţ. Mulţi au făcut avere bună atunci, de trăiesc acum copiii şi nepoţii. Eu însă am lucrat în cooperaţie şi m-am ales cu pensie mică de pe urma asta. După Revoluţie, mi-am deschis o brutărie, dar n-a prea mers şi am închis-o.