Bistriţa: Doctorul Cristinel Adius Chirlejan pune bolnavii pe picioare

Doctorul Cristinel Adius Chirlejan

După ce a lucrat aproape 10 ani cu copiii cu probleme motrice, medicul specializat în recuperare medicală  a devenit şi profesor cu toate gradele în învăţământul preuniversitar.

Mare iubitor de sport, fost junior la Gloria, Bistriţa Chirlejan şi-ar fi dorit să urmeze o facultate de profil, însă a intrat la  Medicină. După un an de studii s-a profilat pe recuperare medicală, specializare pe care a urmat-o timp de cinci ani.„ Am împăcat aşa, atât dorinţa părinţilor de a face Medicină, dar şi a mea cu sportul ", spune acum doctorul.  Îşi iubeşte mult meseria pe care o practică din 1996 , considerată de mulţi confraţi drept Cenuşăreasă a Medicinei. Este o specializare, care spre deosebire de alt specializări îl leagă pe medic de pacienţi cu legături trainice împletite timp de ani de zile, iar succesele sunt pe măsură: „în general pacienţii cu probleme neorologice necesită un timp îndelungat de tratament , ajungi să te ataşezi de ei şi fiecare rezultat să te bucure ca şi cum ai face parte din familie", explică medicul. Iar confuzia în privinţa muncii medicilor care practică knetoterapia în rândul populaţiei este aproape explicabilă, în condiţiile nici medicii nu au prea multă informaţii: „La noi în România , din păcate se cunoaşte destul de puţine despre kinetoterapie. S-a întâmplat să vină inclusiv medici la cabinet şi să creadă că facem un fel de masaj simplu, dar după ce au văzut ce facem şi rezultatele nu numai că şi-au schimbat părerea , dar şi-au adus şi familia", explică doctorul Chirlejan.

Este şi medic şi profesor

După absolvirea facultăţii, în 1996 Cristinel Adius Chirlejan a lucrat mai bine de zece ani în învăţământul special, în recuperare la Centrul din Beclean şi la Lacrima, în Unirea. A terminat şi modulul pedagogic, aşa că s-a trezit că dă concomitent atât examenele din sistemul clinic, ca medic, cât şi cele pe care le susţine orice dascăl în învăţământ: „aşa am ajuns şi profesor de gradul 1. Mi-a fost greu să dau examene în paralel, dar am izbutit", explică doctorul. În tot acest timp a lucrat cu specialişti belgieni şi olandezi, a făcut zeci de traininguri, a organizat tabere pentru copii cu dizabilităţi, de la terapie prin artă la terapie prin descoperire.  A avut multe oferte de a lucra în străinătate , dar n-a plecat pentru că n-a putut să se rupă de familie: „îmi iubesc foarte mult familia , am două fetiţe minunate, una de 9 , cealaltă de 1, ambele sunt campioane naţionale la karate-kyokushin", explică doctorul.

Cazuri limită şi succese

De doi ani doctorul lucrează împreună cu fratele mai mic, kinetoterapeut, în cabinetul familiei. Pleacă dimineaţa şi vine acasă seara, uneori târziu, : „Oamenii vin pentru că au o alternativă la drumurile pe care le făceau la Cluj sau Mureş, aşa că de cele mai multe ori trebuie să stau până noaptea târziu", spune medicul. Iar succesele pacienţilor săi îl motivează să meargă înainte: copiii fără nicio şansă care acum merg şi victime ale unor accidente dure, care învaţă să se recupereze.

ÎNTREBARE şi RĂSPUNS

Ce cazuri ale unor pacienţi v-au marcat?

În special cazurile ale copiilor, pentru că şi eu sunt părinte , mi se par cele mai tulburătoare. Ce poate fi mai tulburător de pildă, decât să vezi un părinte care vine să-şi vadă fetiţa care merge pe picioarele ei în prima zi de şcoală, o şcoală normală. Aceasta după ce acelaşi copil, pe care l-am preluat ca pacient la doar câteva luni de viaţă era diagnosticat cu tetrapareză spastică şi avea un pronostic rezervat. Sau, zilele trecute să-l văd conducând o maşină special adaptată pe un tânăr pacient diagnosticat cu fractură cervicalădupă un accident de maşină. Nu i s-a dat iniţial nicio şansă , dar acum este unul dintre cei trei care conduc o maşină în această ţară după ce au suferit un traumatism cervical de acest gen.

Profil:

Născut: 5 decembrie 1971

Familie, căsătorit, două fetiţe

Studii: Facultatea de Medicină Carol Davila, Bucureşti 1996

Ce-i place: mişcarea, fără preferinţe pentru un sport sau altul. Este convins că orice formă de mişcare  este bună, dacă o adaptezi la posibilităţile organismului. Îi plac oamenii adaptabili, în sens pozitiv şi crede că adaptabilitatea este o calitate a oamenilor inteligenţi.

Ce nu-i place: faptul că în ţara noastră, spre deosebire de alte ţări se acordă puţină importanţă sportului la nivel şcolar. Detestă obtuzitatea în gândire, lipsa de cuvânt şi de punctualitate.