Bistriţa: Portret/ Alexandru Covaciu zâmbeşte şi dă bineţe trecătorilor

De patru ani şi jumătate este „omul cu vioara”. Face naveta zilnic de la Dumitra pentru a le cânta bistriţenilor şi le ura o zi bună, cu zâmbetul pe buze.

Alexandru Covaciu este omul pe care îl vedeţi aproape în fiecare zi, cântând la vioară, muzică religioasă. Face asta de patru ani şi jumătate şi nu există bistriţean care să nu fi trecut, cel puţin o dată, pe lângă el, şi să nu-i lase ceva în cutia în care îşi ţine vioara, un baston cu însemne religioase şi ochelarii de vedere. Chiar dacă suferă de un handicap fizic sever, care l-a lipsit de mâna şi piciorul drept, bistriţeanul nu s-a lăsat  doborât de viaţă, ba din contră. Ştie să zâmbească în fiecare zi şi să alunge cu un salut şi un acord de vioară tristeţea de pe feţele bistriţenilor de rând.

Cântă de la vârsta de cinci ani

„Omul cu vioara” îşi aminteşte că prima vioară pe care a ţinut-o în mână a fost pe vremea când avea cinci ani. „Cânt la vioară de când eram copil. Vioara era una foarte mică. Darul de a cânta la vioară, pentru că este un dar, un talent, l-am moştenit din familie. Ştiu să cânt şi romanţe, muzică populară, dar, în oraş, nu cânt decât muzică religioasă”, spune Alexandru, care îşi lasă la o parte arcuşul pentru a mai da bineţe unui trecător. „Dumnezeu ne-a învăţat să ne iubim aproapele. Apropiaţi sunt şi cei care trec pe stradă, nu doar familia. Iar muzica religioasă este cea care îţi dă pricepere şi înţelepciune”, spune bistriţeanul.

„Oamenii mă respectă”

De sub cupola arcadelor Sugălete, Alexandru spune că vremea trece foarte repede. „Oraşul s-a schimbat mult. Sunt clădiri noi o grămadă. Oamenii sunt mai trişti şi au mai multe greutăţi, dar nu se uită cu milă la cei mai nevoiaşi. Oamenii mă respectă şi pentru asta, eu le răspund prin iubirea mea pentru ceilalţi”, mărturiseşte Alexandru. Vioara pe care o acordează de patru ani este un cadou al unei prietene din Austria, primit în urmă cu câţiva ani, în vremurile în care cutreiera Europa pentru a cânta.  A cutreierat Ungaria, Austria, Polonia, Danemarca, Suedia şi Norvegia şi spune că lumea se oprea atunci când îi auzea cântecul şi că îl respectau pentru ceea ce face. Alexandru nu a dus o viaţă uşoară. Lipsurile şi necazurile nu l-au ocolit în cei 53 de ani. La doar 17 ani, şi-a pierdut o mână şi un picior, într-un accident de muncă, spune el, pe vremea când lucra la mina din Valea Jiului.  Nu a crezut nicio clipă că viaţa se sfârşeşte cu un accident şi a găsit în credinţă încrederea de a-şi continua drumul. Acum, este un om împăcat cu soarta, care crede că bistriţenii ar trebui să fie mai apropiaţi de Dumnezeu. „Dumnezeu nu este chiar în orice loc. Tu trebuie să faci un pas, iar El va face doi pentru tine”, crede Alexandru.

Întrebări şi răspunsuri

Care este cea mai mare dorinţă a dumneavoastră?
 Păi, ce să-mi doresc? Să fiu încadrat la gradul unu de invalididate cu însoţitor şi să primesc un scaun cu acţionare electrică.
Cum vă răspund oamenii la politeţe?
Văd tot timpul oameni trişti, cu greutăţi. Trec de mult eori, îi salut, îmi lasă câte un sandviş, ceva bani, dar pleacă cu un uşor zâmbet pe faţă. Asta e cea mai mare răsplată.

Ce-i place:
Lui Alexandru îi place natura. „Îmi place ecranul ceresc, nu cel de sticlă”, spune Alexandru. Acesta recunoaşte că îi plac oamenii curaţi la suflet şi care ştiu să se exprime frumos în cuvinte.

Ce nu-i place:
Alexandru Covaciu nu iubeşte oamenii răi, care îi rănesc pe cei din jur. „Nu-mi place nici cei prea mult, nici ce-i prea puţin”,  explică omul, încercând să explice că se fereşte de excesele de orice fel.