Pe urmele lui Slavici şi a celor care i-au ucis memoria. De ce nu îl vrem pe scriitor acasă la Şiria.

Şiria, comuna unde Slavici a văzut pentru prima oară lumina zilei şi a cărui nume continuă să fie strâns legat de localitatea aflată la o aruncătură de băţ de oraş, pare că l-a dat uitării pe cel care a trasat harta pe unde Sămădăul îşi plimba turmele.

Vremurile au făcut în aşa fel încât Slavici să nu aibe un loc al său. Casa unde scriitorul arădean s-a născut nu mai există, iar şirienii nu i-au dat nici măcar o stradă celui care a dat literaturii române o pledoarie pentru viaţa liniştită şi cumpătată.

În curtea casei familiei Slavici s-a ridicat poşta, singura amintire a acesteia fiind placheta comemorativă, unde, din când în când, mai mult de ochii lumii, oficialităţile mai depun o coroană şi atunci, doar când la mijloc e vreun eveniment important. Nici măcar primarul Şiriei lui Slavici nu este sigur că acolo, odată, scriitorul s-a născut.

Macheta casei în care scriitorul s-a născut

„Din păcate, nimeni nu prea ştie excat unde era defapt casa părintească a lui Slavici. Cei care mai ştiau poveşti despre Slavici şi despre casa familiei, nu mai sunt. Cu ajutorul lor s-a reuşit reconstituirea unei machete a imobilului”, spune Valentin Bot, edilul comunei.

Slavici vizitat de deţinuţi   

În goana după avuţie, şirienii au şters cu buretele aminitirea scriitorului, oferindu-i doar un colţ într-un conac nemţesc, unde călătorul îşi mai poate aminti că Slavici a fost înainte de toate, arădean.

Pe uliţa principală, la poalele dealulului unde cetatea Şiriei îşi face veacul, Muzeul Memorial Ioan Slavici îşi împarte camerele cu un alt şirian, compozitorul Emil Monţia. Cu toate acestea, şirienii nu se fălesc cu Slavici, iar drumeţii care calcă pragul comunei nu se încumetă să-i facă o vizită. Din cele 30 de camere ale conacului, amintirea scriitorului a fost pusă la păstrare doar în patru încăperi.

Camera de lucru a sciitorului

„Îmi pare rău să o spun, dar nu există interes din partea localnicilor pentru Slavici. În prezent, muzeul nu e nimic altceva decât o greutate care atârnă de gâtul administraţiei locale. Nu sunt bani pentru întreţinerea şi reparaţia clădirii, ca să nu mai vorbesc de faptul că trec luni în care nimeni nu vine să viziteze ce a mai rămas din Slavici la Şiria”, povesteşte Ileana Florea, care a fost timp de 42 de ani custode al muzeului.

Cei care mai frecventează muzeul care mai păstrează un pic din memoria scriitorului sunt ocnaşii, duşi mai mult cu forţa decât de bună voie pentru un „exerciţiu de culturalizare”.

Comuna amnezică de la poalele cetăţii

Localnici par a fi loviţi de amnezie atunci când vine vorba de Slavici. Ştiu de muzeul dedicat celor două personalităţi pe care comuna le-a dat culturii române, dar când vine vorba de scriitorul arădean, Slavici nu are un cult, aşa cum, într-o lume normală ar fi trebuit să fie.

„Din păcate, Slavici nu e preţuit aşa cum ar trebui să fie. Mulţi tineri din noua generaţie îl cred poet şi asta pentru că mai toţi ne-am lepădat de el. Mai vin oameni să viziteze muzeul şi mare le e mirarea când aud că în Şiria nimeni nu e interesat de Slavici. Nu i-au dat nici măcar o stradă care să-i poarte numele. L-am uitat de tot”, povesteşte unul dintre localnici.

Memoria lui Slavici, păstrată în câteva încăperi

Moartea lu Slavici departe de casă a însemnat uitarea lui. Liceul din Arad care-i purta numele până la Revoluţie şi-a schimbat denumirea. Încercarea de a-l duce acasă pe Slavici din Vrancea, de la Panciu a fost ineficientă şi nu s-a materializat în nici un fel. Biserica nu a fost de acord cu exhumarea osemintelor scriitorului, iar întoarcerea acasă a lui Slavici s-a stins, la fel cum s-a stins şi amintirea sa.

În prezent, nici nu se poate vorbi de obiectiv turistic atunci când vine vorba de muzeul memorial. Biroul la care a lucrat Slavici, mobila din sufrageria locuinţei sale din Bucureşti, fotocopia extrasului de naştere al scriitorului, o notiţă de-a sa, scrisă de mână, la vârsta de 10 ani, fotocopii după actele de şcoală, diplomele obţinute la absolvirea cursurilor liceale, la Arad şi Timişoara şi fotografii din perioada studiilor la Viena, toate acestea mai păstrează imaginea vie a scriitorului, ascunsă printre pereţii scorojiţi ai conacului unde, în august 1849, s-a semnat capitularea armatei revoluţionare maghiare în faţa armatelor imperiale austriece şi ruseşti.