POVEŞTI DE ARAD Începuturile economice ale oraşului: meserii care au fost odată

Viaţa locuitorilor din Mica Vienă a fost mereu una care a ţinut de extreme. În vreme ce domnii şi doamnele s-au bucurat mereu de oraşul care a oferit de-a lungul vremii atâtea tentaţii, unii, muncind cele mai nebănuite munci, se înfrăţeau în ghilde pentru a ieşi din sărăcie.

Dezvoltarea oraşului, care pe la 1731 număra aproximativ trei mii de locuitori a ţinut foarte mult de meşteşugarii dependenţi feudal de pământ, care la rândul lor căutau să obţină privilegiul de breaslă care să le asigure funcţionarea liberă a meseriei. Cei mai vechi breslaşi ai vechiului Arad, cojocarii, se unesc pe la 1702. Vreme de 16 ani este singura breaslă existentă care îşi oferă serviciile pe uliţe sau în prăvălii. Oraşul palatelor şi a primei partide oficiale de fotbal din România, capătă avânt economic de abia pe la sfârşitul veacului XVIII, când numărul breslelor se înmulţesc.

Paşaport de pribegie, decembrie 1793 (breasla dulgherilor)

Până pe la 1800, Aradul se transformă într-un centru cu perspective de dezvoltare, cu târguri şi pieţe în care oferta cuprindea produse de la 358 de maiştrii breslaşi. Tot în această perioadă, populaţia creşte la circa opt mii de suflete.

Frăţiile dintre meşteşugari

Cu timpul, corporaţiile de tip medieval veneau să rezolve astfel concurenţa dintre meşterii străni şi ţăranii care şi-au lăsat casele pentru oraş. „Cercetătorii care au studiat componenţa acestor bresle au tras concluzii interesante, atât în ceea ce priveşte forma breslelor cât şi gama largă a meseriilor şi în general la tehnica unor meserii. Se poate observa cum, în unele localităţi, meşterii dintr-o singură meserie îşi formează bresle separate, independente, precum cizmarii din Sântana, Pecica sau Salonta, olarii din Lipova sau morarii din Aradul-Nou”, explică istoricul Augustin Mureşan.

Registru venituri şi cheltuieli, 1789 (breasla dulgherilor)

După 1718 încep să curgă privilegiile pentru înfiinţarea breslelor, până spre jumătatea veacului XIX, în oraş activând 32 de bresle. Mai mult de atât, meşteşugarii din localităţile apropiate încep să coopereze. Bunăstarea materială dar şi privilegiile de care aveau parte breslaşii au făcut ca aceştia să se implice şi în viaţa oraşului care îi găzduiau. De exemplu, după inundaţiile Mureşului de la începutul lui 1815, comisarul breslelor din Arad, Joseph Lein apelează printr-o scrisoare din 15 ianuarie, acelaşi an, la frăţia dulgherilor din oraş pentru acordarea de ajutoare sinistraţilor.

De regulile impuse de branşa în care lucrau se pare că nu s-a ţinut mereu cont. În încercarea de a scoate mai mulţi bani, unii încalcă prevederile breslei. Într-un document din 28 septembrie 1821, Edmund Dupack, comisar de breaslă, raportează magistratului orăşenesc cazul unui pantofar, furnizor de bocanci militari, fără aprobarea breslei.

Plutaşi pe Mureş în zona Lipovei

„Toate problemele de seamă ce interesează breslele erau dezbătute în adunările de breaslă. Membrii breslei erau chemaţi la adunare prin înştiinţări individuale cu tabla breslei, obiect care purtând simbolurile caracteristice breslei, valida caracterul oficial al mesajului adus din partea conducerii”, explică istoricul arădean.

În Arhiva Judeţeană sunt  prezente şi raporturile dintre calfe şi patroni, dar şi concurenţa între calfe pentru obţinerea mâinii fetei meşteşugarului. Într-o scrisoare datată în 25 martie 1819, văduva lui George Baner roagă consiliul oraşului să oprească breasla pantofarilor de a se opune căsătoriei fiicei sale cu calfa Boni Ianos.

Ucenicia, prima treaptă

La fel ca orice asociaţie profesională, breslaşii îşi fixează de la bun început sistemul de organizare şi funcţionare. Arhiva Judeţeană mai păstrează sute de file ale breslaşilor arădeni în care se regăsesc printre altele şi registre cu veniturile şi conturile anuale ale principalelor frăţii meşteşugăreşti.
Regulamentele de ordine interioară obligau calfele să se perfecţioneze în timpul călătoriei lor prin centrele meşteşugăreşti înainte de a se prezenta la examenul de meşter, obligaţii care apar în cărţile de călătorie ale acestora.

Vechii meşteşugari arădeni

Anii de ucenicie variau după timp şi greutatea meşteşugului, de la trei, până la cinci ani. „După ce candidatul era primit ca ucenic, el trecea de sub autoritatea părintească sub cea a meşterului. Ucenicul era dator să-şi asculte meşterul în toate chestiunile şi chiar să îl servească şi în lucruriele gospodăreşti”, explică istoricul arădean în volumul „Sigilii de bresle din vestul şi nord-vestul României (secolele XVI-XIX)”.

După terminarea uceniciei, acesta primeşte un certificat despre învăţătura meşteşugului, mai apoi fiind primit în rândul calfelor printr-un ceremonial care se sfârşea cu o masă întinsă. Perfecţionarea în schimb venea din viitoarele călătorii ale calfelor, călătorii care se sfârşeau cu un examen de meşter.

Unele bresle îi obligau pe aceştia în călătoriile lor să se abţină de la cerşit sau să călătorească doar în localităţi în care se găsesc meşteri în branşa lui. Cărţile de călătorie, pe care erau scrise obligaţiile calfelor călătoare, cuprindeau printre altele şi semnalmentele posesorului cărţii de călătorie.
De obicei, călătoriile în scopul perfecţionării durau între doi şi patru ani, după care urma examenul de meşter, care consta într-o probă practică, o lucrare de măiestrie sau o capodoperă. „În cazul croitorilor, examenul consta în arta de a croi şi în aprecierea materialului necesar pentru diferite haine, măcelarii să taie şi să prepare o vită sau tâmplarii care trebuiau să lucreze o masă şi o ladă”, explică Augustin Mureşan.

Breslaşii au avut un cuvânt de spus în economia oraşului

Dacă lucrarea meseriaşului corespundea cerinţelor comisiei de examinare, concurentul mai trebuia să plătească o taxă, să dea o masă de meşter iar mai apoi, după o perioadă, să se căsătorească. De abia după ce îndeplinea toate aceste condiţii şi depunea jurământul, noul meşter devenea membru al breslei.

Frăţiile se extind şi în restul judeţului

La fel ca şi fraţii lor de la oraş într-ale meşteşugului, şi în târgurile mari, meşterii încearcă să obţină privilegii de breaslă. La Ghiroc de exemplu, din cauza numărului tot mai mare de meşteri a făcut ca în 1819 aceştia să formeze o breaslă mixtă, care număra 16 meserii.

La Pâncota, meşterii îşi obţin statutul de breaslă la 13 aprilie 1821 de la împăratul Francisc I al Austriei, care le acordă o diplomă pe pergament în limba latină şi maghiară. În anul 1873 în schimb, printr-o patentă regală se desfiinţează sistemul de bresle, dându-se astfel cale liberă dezvoltării meşteşugurilor la sate. Apar asociaţiile meseriaşilor care asigurau concurenţa liberă în toate domeniile meşteşugăreşti.

CITEŞTE SĂPTĂMÂNA VIITOARE PE arad.adevărul.ro despre cele mai înfloritoare meserii şi cum au dispărut ele