Arad: PORTRET / Dorin Drimbe Campionul care a devenit antrenor

Nume de marcă al judo-ului arădean şi românesc, Dorin Drimbe a acceptat, în urmă cu doi ani, provocarea lansată de regretatul Eugen Roman

PROFIL
Născut. 14 iulie 1965, Ineu
Educaţie. Şcoala de antrenori
Experienţă. Judoka, profesor, antrenor
Familie. Căsătorit.

Pe la începutul anilor ’70, un copil neastâmpărat şi bătăios intra în sala de judo a lui Mihai Telechi. Învăţa câteva procedee, apoi dispărea din peisaj. Revenea la sală, dar istoria se repeta. Totuşi, flerul antrenorului care a descoperit atâţia campioni i-a şoptit că are în faţă un viitor mare sportiv. La 14 ani, a decis să-l înscrie pe Dorin Drimbe în Campionatul Naţional. S-a prezentat la părinţii lui. „Ai bătut pe cineva?”, s-a panicat mama. „Nu, doamnă. Eu sunt antrenorul lui de judo şi vreau să-l fac mare!”, i-a replicat Telechi.

Medalie după medalie
La concurs, Dorin lua medalie. A fost momentul când s-a schimbat totul, iar puştiul de atunci a hotărât să se dedice performanţei. „N-a fost an să nu vin cu o medalie. Mi-a plăcut judo, pentru că eram rău, nu suportam să mă bată cineva. La sală, vroiam să lupt cu cei mai mari decât mine. Îi supăram, mă băteau, iar o luam de la capăt. Aşa am ajuns la performanţă”, rememorează arădeanul.
Steaua Bucureşti l-a luat de la CSS Gloria după ce a câştigat o medalie de bronz la Campionatul European de juniori. După transfer, avea să câştige titlul naţional de tineret, de seniori, dar şi pe echipe. Bucureştenii i-au oferit un apartament şi l-au încadrat în armată cu gradul de plutonier. A continuat şirul rezultatelor bune, luând încă o medalie de bronz la „europene”.
În 1988, se pregătea pentru Olimpiada de la Seul. A suferit însă un accident care avea să-l scoată din circuitul de nivel înalt. „La Campionatul Naţional, nu mi-am făcut bine încălzirea şi am suferit o luxaţie”, îşi aminteşte Dorin.

Noua provocare
În urmă cu doi ani, regretatul Eugen Roman şi soţia sa, Reli, i-au propus lui Dorin Drimbe să reintre în lumea care i-a adus atâtea bucurii şi i-au oferit postul de antrenor la CSM Arad. Arădeanul a acceptat provocarea. „Regret că n-am devenit mai demult antrenor. E ca un microb. Când te-ai apucat, e greu să-l scoţi din tine”, recunoaşte Dorin Drimbe.
Ca sportiv, şi-a depăşit mentorul. Îşi doreşte acelaşi lucru şi din noua postură. „Îmi va fi foarte greu, Mihai Telechi a scos un număr imens de medalii. Sper să fac mai mult, pe toate planurile. Chiar de la Olimpiadă”, încheie antrenorul. Dorin Drimba apreciază că viaţa judoului arădean e pe un drum bun. Regretă însă lipsa de perspective a tinerilor, la final de juniorat. „Îmi pare rău că nu s-au găsit soluţii pentru «echipa de aur» care a terminat şcoala şi a trebuit să plece”, a spus antrenorul.

Întrebări şi răspunsuri
De ce judo pentru copii?
Câţi copii aţi văzut cu capul spart, mâna ruptă sau genunchiul bandajat? În primă fază, judo te învaţă şcoala căderii. Se face o prietenie, un ajutor reciproc, copilul învaţă. Într-o sală sunt principii clare, plecând de la ritualul salutului.

Care a fost cea mai mare satisfacţie?
O medalie de aur, în Franţa, la Cupa Ţărilor Latine. Sala era plină cu zece mii de oameni, iar eu luptam cu un francez, campion olimpic. Am fost singurul străin câştigător. Pe podium, când mi s-a cântat imnul, francezii nu s-au ridicat, erau prea supăraţi. Am vrut să mă dau jos! Când au văzut că ezit, s-au ridicat personalităţile şi au aplaudat.

Ce-i place
Să lucreze alături de copii. „Nu doar să facem sport. Avem preocupări legate şi de cultură, artă. Când suntem în deplasare, vizităm tot ce e reprezentativ în oraşul respectiv”, punctează antrenorul pasionat de fotografie şi film.

Ce nu-i place
Neseriozitatea şi lipsa punctualităţii. „Nu îmi place când se întârzie la antrenament. Viaţa e ca un tren. Nu ai venit, l-ai pierdut. Cine vrea performanţă, vine repede şi pleacă târziu”, încheie Dorin Drimbe.