Sabin Răduţiu, impiegatul de mişcare cântăreţ la vioară

Sabin Răduţiu îmbină utilul - meseria de impegat de mişcare, cu plăcutul - pasiunea pentru muzică, istorie şi sport. Sarcastic, spontan, înzestrat cu un fin simţ al umorului, afirmă că a ajuns impiegat de mişcare din greşeală.

Data naşterii:14 iunie 1967, Târgu Mureş
Educaţie: Şcoala postliceală de impiegaţi de mişcare din Braşov
Starea civilă: căsătorit, o fată de 10 ani

„Am vrut să merg ajutor de mecanic pe locomotivă, dar s-a ocupat postul cu două zile înainte şi mi s-a oferit varianta de a mă specializa în profesia de impiegat de mişcare. Acum nu-mi pare rău, pot să spun că îmi place mai mult decât cea de mecanic“, spune bărbatul.

A adunat două decenii în această meserie şi are senzaţia că îi aparţine, îl reprezintă, îi vine ca o mănuşă. „Momentul în care am fost autorizat ca impiegat de mişcare, a fost pentru mine cea mai mare satisfacţie profesională“, afirmă cu sinceritate.

A lucrat în staţiile CFR din Avrig, Racoviţa Porumbacu, Arpaş (judeţul Sibiu), Ucea şi Podul Olt (judeţul Braşov). Din anul 2003 s-a încadrat la o puternică firmă de prelucrarea lemnului din Sebeş unde dirijează mersul tuturor garniturilor de tren din incinta societăţii.

„Un impiegat de mişcare trebuie să fie ca un cronometru“

„Un impiegat de mişcare trebuie, în primul rând, să aibă nervi de oţel şi să-şi cunoască oamenii de aşa natură încât să fie la curent în permanenţă unde sunt, ce fac, de ce sunt capabili. Un impiegat de mişcare trebuie să fie ca un cronometru, pentru că numai astfel se pot rezolva optim problemele. Sigur, trebuie să se şi  priceapă la latura aceasta de programare a trenurilor şi de manevră pe sortimente de vagoane, pe fronturi de lucru“, explică Sabin Răduţiu.

Ne-a spus că în cei 20 de ani nu a asistat la nici un accident feroviar, dar că în această meserie intervin permanent probleme, întrucât apar mereu lucruri noi, se lucrează cu mărfuri periculoase, fiecare cu specificul lor, dar şi cu indicative militare. „E o muncă frumoasă, dar teribil de grea. Când lucrezi cu mii de tone, nu există vise, nu ai voie să faci greşeli. Glumesc mult cu colegii, asta mă destinde, umorul reprezintă supapa mea de refulare“, povesteşte Sabin Răduţiu.

Pasionat de fotbal şi istorie

Impiegatul de mişcare are trei mari pasiuni - muzica, istoria şi fotbalul. A făcut opt ani de vioară, la Liceul de Artă din Târgu Mureş. Pe când era elev, s-a calificat la olimpiadă, la vioară şi istorie, în faza naţională. A lăsat vioara pentru fotbal jucând o bună perioadă la echipa de tineret ASA Târgu Mureş, la început ca portar, apoi ca fundaş stânga şi ulterior ca vârf. „Am renunţat la vioară pentru fotbal şi am lăsat apoi fotbalul pentru nimic“, spune făcând haz amar de sine. A citit istorie foarte mult. La un moment dat ştia istoria romană din scoarţă în scoarţă.

Ce-i place: „În glumă fie spus, îmi place să fac zile fripte colegilor. Istoria mă pasionează şi muzica. Am citit istoria romană de 7-8 ori, ca pe Biblie. Mi-a plăcut foarte mult. În privinţa istoriei oficiale, cred că există multă minciună. Cine a zis că istoria o fac marile puteri, a avut dreptate. Am jucat fotbal, aş mai juca şi acum, dar nu mă mai ajută fizicul.“

Ce nu-i place: „Tot în glumă pot supune că mă supără unii oameni că există. Serios vorbind, nu-mi place minciuna şi lipsa de corectitudine. În rest, îi iau pe oameni aşa cum sunt, cu bune, cu rele. Nici unul nu suntem perfecţi. Nu îmi plac oamenii care nu se ţin de cuvânt, fac promisiuni pe care nu le mai respectă, persoanele arogante şi îngâmfate."

Este adevărat că umorul ascunde tristeţe?
S.R.: „Teribil de multă tristeţe. Umorul e numai o mască. Cine este deosebit de vesel, mie îmi pune semne mari de întrebare. Despre mine nu pot spune neapărat că sunt un om trist, mai degrabă extrem de meditativ, deşi sunt foarte guraliv. De câte ori vorbesc mult, nu spun nimic sau, cel puţin, ştiu eu că nu spun nimic. Poate la alţii le spune ceva, mie nu. Cu toate acestea, umorul reprezintă una dintre puţinele posibilităţi de a evada din stresul cotidian. Folosesc această posibilitate ori de câte ori am ocazia. La muncă, dar şi acasă sau la o întâlnire cu prietenii.“