Bianca Iancu: „Am apărat un criminal, dar mai degrabă l-aş fi acuzat”

Bianca Iancu spune că meseria de avocat este dificilă

Avocat în Baroul Alba, Bianca Iancu spune că-i place profesia aleasă, dar că e o meserie dificilă, în care nu de puţine ori poţi „muri“ cu dreptatea în mână. A terminat liceul la secţia chimie-biologie şi ar fi vrut să urmeze medicina, dar şi-a dat seama că nu e făcută pentru aşa ceva.

Data naşterii: 22 mai 1975, Alba Iulia
Educaţie: Facultatea de Drept „Dimitrie Cantemir” Cluj Napoca
Starea civilă: căsătorită

„Aproape că leşinam doar când vedeam acul“, spune albaiulianca. S-a reorientat spre avocatură, influenţat de mama sa, care, la rându-i, ar fi vrut să urmeze Dreptul, dar fiind dintr-o familie numeroasă nu şi-a putut îndeplini visul.

„O profesie dificilă, în care legile se schimbă foarte des“

„Mama şi-a  dorit mult să facă Dreptul, dar au fost nouă fraţi şi nu a reuşit să-şi ducă năzuinţa la îndeplinire“, povesteşte d-na avocat. Din anul 2002 îşi desfăşoară activitatea ca avocat (în primă fază ca stagiar) în cadrul Baroului Alba şi-i place foarte mult profesia aleasă, dar spune că nu-i tocmai uşoară.

„Avocatura este o meserie foarte grea, în care, dacă nu eşti ajutat, cam greu te descurci. E o muncă dificilă, legile se schimbă foarte des, o muncă în care poţi pierde cu legea în mână“, precizează Bianca Iancu. S-a axat în principal pe litigii comerciale, dar a apărat în instanţă şi alt gen de cauze.

Un caz care a dezamăgit-o

Îşi aduce aminte de un dosar mai aparte. E vorba de cazul unei doamne din Suceava care, după ce a terminat facultatea, s-a înscris la şomaj. Ulterior, s-a căsătorit, a rămas însărcinată, s-a mutat la Alba Iulia şi, pentru că i-au lipsit două săptămâni de cotizare la şomaj, nu a mai beneficiat de ajutorul dat de stat pentru creşterea copilului.

Avea nevoie de o adeverinţă de la agenţia de şomaj din Suceava, pentru a primi ajutorul în cauză. A mers la Suceava şi a fost trimisă la Alba Iulia. De aici, a fost expediată înapoi la Suceava, pentru că cei de acolo trebuiau să-i dea adeverinţa.  „A tot umblat aşa, de la Alba Iulia la Suceava şi retur, până când a rămas cu două săptămâni de cotizare la şomaj neacoperite. Cazul ăsta m-a dezamăgit. M-am zbătut, am câştigat la Tribunal, dar Curtea de Apel i-a respins acţiunea“, spune Bianca Iancu.

A evitat procesele penale

„Din păcate, mulţi dintre cetăţeni, când se adresează funcţionarilor din domeniul public, nu înregistrează o cerere, în dublu exemplar, pentru ca ulterior să facă dovada“, precizează avocata. În general, a evitat să preia procese penale, întrucât a simţit că nu poate apăra pe cineva care e evident vinovat.

„Eram stagiară şi am avut un dosar în care trebuia să apăr un bărbat care a violat şi a omorât o femeie în vârstă. L-am apărat, am spus ceva în favoarea lui, dar în sinea mea nu mă supăram dacă îi dădeau mai mult de 30 de ani de detenţie. Mai degrabă l-aş fi acuzat“, ne destăinuie Bianca Iancu.

Ce-i place: „Îmi place mult să pictez, să ascult muzică şi să călătoresc împreună cu soţul meu. La oameni apreciez, în special, sinceritatea. Îmi plac foarte mult oamenii comunicativi.“

Ce nu-i place: „În general, îi iau pe oameni ca atare, nu-i judec. Însă, fiind o persoană deschisă, cinstită, mă deranjează cel mai tare oamenii duplicitari, persoanele care una îţi spun în faţă şi alta în spate.“

Peste puţin timp veţi avea o fetiţă. Aţi vrea să vă calce pe urme ?

B.I.: „E greu de spus. Eu am să încerc să o îndrum şi pe calea asta, dar numai dacă o să-i placă. Aş lăsa-o, însă, să lucreze şi într-un domeniu mai liniştit, pentru că, am mai spus, avocatura este o muncă destul de dificilă. Poate o să aleagă informatica, profesia tatălui.“

Aţi fost vreodată tentată să vă lăsaţi de avocatură ?

B.I.: „Da, în momentele în care eram în sală şi vedeam clar unele chestii pe care eu nu le consideram corecte. E vorba de genul de acţiuni în care eram ferm convinsă că voi câştiga şi judecătorul reacţiona nu cum aş fi vrut eu. În acele momente mă întrebam pentru ce i-am mai dat speranţe la om, vedeam că se poate muri cu dreptatea în mână şi-mi puneam problema dacă să continui sau nu.“