Tulnicul, instrumentul muzical străvechi al moţilor. Cum era codul de comunicare folosit de oameni FOTO VIDEO
0
În urmă cu mai bine de o sută de ani, nu exista casă din Ţara Moţilor să nu aibă un tulnic. Instrumentul muzical era, pe vremuri, singura cale de comunicare la distanţă între oameni – după sunet se ştia dacă e rost de petrecere sau de jale.
Tulnicul este instrumentul muzical simbol al moţilor, locuitorii de pe cursul superior al Arieşului, în Munţii Apuseni. Izolaţi şi răsfiraţi în creierii munţilor, oamenii foloseau în vremurile străvechi tulnicul, atât ca intrument muzical, cât şi pentru a anunţa diferite evenimente din familie şi din comunitate. Sunetele lui grave şi răscolitoare alcătuiau un întreg cod de comunicare.
„Tulnicul provine din strămoşi şi a fost înlocuit astăzi de telefonul mobil. Cu ajutorul acestuia se dădeau semnale, cântări specifice care erau cunoscute de către cei chemaţi“, spune Ionel Gligor din Arieşeni, unul dintre ultimii tulnicari din Apuseni.
După legile nescrise ale moţilor, cu aproximativ o sută de ani în urmă, în casa fiecăruia se găseau două-trei tulnice. Semnalele erau de toate felurile. Existau coduri de comunicare între ciobani, între fete şi băieţi, dar şi pentru a chema lumea la o înmormântare, la o nuntă, botez sau la târg în sat.
În trecut, sunetul tulnicului punea pe fugă animalele de pradă sau anunţa primejdia unui război, iar pe timp de pace înlocuia dangătul clopotelor de biserică, anunţând sărbătorile creştineşti.
Îmblânzitoarele tulnicului
Conform obiceiului, transmis din generaţie în generaţie, cântările, chemările şi cântecele de tulnic sunt interpretate de o singură tulnicăreasă. Dacă sunt mai multe tulnicărese, ele pot cânta toate acelaşi cântec sau pot cânta pe tonuri cu un singur tulnic solist. Fiecare tulnic are un sunet aparte, care depinde de lungime, dar şi de calitatea lemnului din care este construit. Pentru ca două sau mai multe tulnicărese să cânte împreună, ele trebuie să aibă tulnicele acordate pe acelaşi ton, lucru care se realizează prin scurtarea instrumentului, tăindu-se câte un centimetru sau doi până se obţine tonalitatea dorită.
În zilele noastre, majoritatea celor care ştiu încă să cânte la tulnic sunt femei, pentru că „au limba mai subţire“. Este o caracteristică anatomică care le permite femeilor să obţină tonurile necesare interpretării cântecelor la acest instrument muzical. Tradiţia a rămas astfel de sute de ani.
Bărbaţii erau plecaţi la războaie, iar femeile au rămas acasă singure şi foloseau tulnicul pentru a comunica cu vecinele aflate la kilometri distanţă. Printre cântecele şi chemările specifice, cele mai cunoscute sunt „Şipotul“, „Cântecul Iancului“, „Chemarea de pe Muntele Găina“, „Chemarea drăguţului“, „Citireana“, „Chemarea vitelor la munte“ şi altele prilejuite de evenimentele din comunitate sau din familie, mai vesele sau mai triste.
Foto: Centrul de Cultură ”Augustin Bena”
În trecut, tulnicul era folosit şi în scop terapeutic. Instrumentul, mai precis vibraţia sa sonoră, melodică, ar avea efect vindecător în cazul anumitor boli, în special al celor de natură psihică. Moţii susţin că efectele cântărilor din tulnic sunt asemănate cu efectele descântecelor şi ale leacurilor din plante medicinale.
Lemnul fără noduri găurit cu fier roşu
Ionel Gligor spune că a îndrăgit meseria de a lucra în lemn de când era mic. Meşterul afirmă că pentru construirea unui instrument destinat cântatului sunt necesare două-trei zile de lucru şi că un tulnic făcut pentru cântat diferă foarte mult faţă de unul realizat pentru vânzare şi care va fi utilizat ca obiect de panoplie.
Foto: Centrul de Cultură ”Augustin Bena”
„Ca să fie un tulnic bun de cântat trebuie să fie subţire, să dea tonul şi să nu aibă scame la interior. Se alege lemnul care «se duce» după soare (n.r. – copac care creşte în direcţia soarelui). Lemnul crescut invers nu crapă bine. Un tulnic pleacă de la 20 de centimetri şi ajunge până la 2 metri şi jumătate. Trebuie să nu aibă noduri, că altfel nu cântă. După ce au fost realizate cele două părţi ale tulnicului, se cercuieşte cu cercuri din lemn de brad. La final, se dă gaură cu fierul roşu pentru ca să dea tonul“, afirmă tulnicarul din Arieşeni. Înainte de fiecare cântat, instrumentul trebuie pregătit prin udarea lui cu apă, ca să rămână etanş. În trecut, ciobanii udau tulnicul şi cu zerul rămas de la brânza de oaie sau de vacă. Altfel, lemnul tulnicului ar putea să crape din cauza rezonanţei, iar cercurile să se dezlipească şi să cadă.
„Sunt mândru că pot să practic această meserie. Vreau să las mai departe tradiţia. Am o clasă de elevi pe care îi învăţ cum să facă şi ei un tulnic, să avem cu ce să ne mândrim. Copiii sunt foarte curioşi să înveţe, dar este un proces care durează. Eu am învăţat în zeci de ani să fac un tulnic care să şi cânte“, mai spune Ionel Gligor.
„Moaţele“ din Câmpeni
La Câmpeni, în capitala Ţării Moţilor, există de 15 ani un grup de tulnicărese tinere care îşi desfăşoară activitatea pe lângă Casa de cultură din oraş. Grupul de tulnicărese „Moaţele“ a fost înfiinţat în anul 2006 şi are în componenţă tinere talentate şi iubitoare de folclor, care doresc să ducă mai departe acest obicei străvechi.
Foto: Centrul de Cultură ”Augustin Bena”
Până în prezent au participat la mai multe evenimente culturale, cum ar fi: deschiderea spectacolului folcloric în cadrul Summitului NATO de la Bucureşti cu participarea a 49 de preşedinţi de stat; marcarea intrării României în cadrul Uniunii Europene la Bucureşti; participarea la deschiderea diferitelor evenimente culturale organizate sub egida Institutului Cultural Român în Spania, Germania, Austria, Franţa; carnavalul de la Veneţia, la care se adaugă zeci de evenimente organizate în România.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Austriecii de la Schweighofer îşi reduc activitatea cu 30% în România şi concediază sute de oameni
Femeia care a furat un milion de euro de la CEC Bank şi i-a donat la săraci şi la biserici, trimisă din nou în judecată
Se încarcă comentariile...
