Primul congres al oierilor din România. Ce probleme aveau în urmă cu aproape 90 de ani crescătorii de oi
0Primul congres al oierilor din România a avut loc în anul 1935, la Sibiu. Încă de atunci, această zonă sudul Transilvaniei era recunoscută pentru creşterea oilor şi produsele secundare acestei activităţi.
Primul congres al oierilor din întreaga ţară s-a ţinut în 21 noiembrie 1935, la Sibiu. Iniţiatorii doreau ca acesta să fie prima mare adunare a oierilor din România, care, de
data aceasta uniţi, vor reprezenta o forţă socială, economică şi politică de care se va ţine seama şi care va face cunoscut guvernului toate doleanţele sale.
Detalii despre acest eveniment ne sunt oferite de istoricul Radu Totoianu, directorul Muzeului din Sebeş, în lucrarea ”Aspecte privind păstoritul în Mărginimea Sibiului în perioada interbelică ilustrate în revista Stâna”.
Potrivit istoricului din Sebeş, ordinea de zi a primului congres al oierilor cuprindea 12 puncte, respectiv: cuvântul de deschidere, organizarea oierilor şi a oieritului, valorificarea produselor, chestiunile legate de impozit şi diferite alte taxe, vânatul în munţi, localizarea oieritului, revista Stâna, înfiinţarea Uniunii Oierilor, propuneri şi interpelări urmate de închiderea lucrărilor. La Sibiu au fost prezenţi peste 2000 de oameni care şi-au spus doleanţele, în sala Thalia, şi au pus bazele „Uniunii generale a oierilor din întreaga ţară”, asociaţie profesională care şi-a propus două scopuri: apărarea intereselor profesionale de ordin material şi ridicarea culturală a oierilor la nivelul timpurilor de la vremea respectivă. Problemele oierilor erau gestionate la vremea respectivă de Nicolae Munteanu, care deţinea funcţia de „Inspector de control şi pentru organizarea oieritului în întreaga ţară”.
În primăvara anului 1936, „Uniunea generală a oierilor din întreaga ţară” a fost recunoscută oficial ca persoană juridică s-a încheiat o convenţie prin care fabricanţii de postav se obligau să cumpere de la Uniunea Sindicatelor Agricole 2.000.000 kg de lână ţigaie, obişnuită, curată, uscată şi „fără codinice”. Centrele de colectare erau fixate la Constanţa, Cernavodă, Babadag, Brăila, Feteşti, Ciulniţa, Bazargic, Craiova, Bârlad, Valul lui Traian, Sărata, Cetatea Albă, Oradea şi Satu Mare. Nicolae Munteanu atrăgea atenţia însă că nu s-a fixat un preţ pentru lâna ţurcană, totodată sfătuindu-i pe oieri să nu o vândă la un preţ mic. În anul următor, în luna aprilie, uniunea a înaintat un memoriu adresat guvernului, în care cerea ca lâna să fie valorificată exclusiv prin intermediul ei şi să se fixeze preţurile pentru diferitele categorii de lână, în raport cu „scumpetea care a crescut în general şi la postavuri”. Lucrurile fiind tergiversate, uniunea oierilor a trimis în 14 mai o telegramă adresată prim-ministrului Gheorghe Tătărescu şi ministrului Agriculturii, V. P. Sassu, în care se reafirma încrederea că guvernul va lua măsuri drepte pentru oieri.
Al doilea congres al oierilor a avut loc la Târgu Jiu, în 21 noiembrie 1936, pe ordinea de zi figurând, alături de deschiderea oficială, o secţiune de referate despre: creşterea oilor, problema laptelui de oaie, fondul de valorificare a produselor, valorificarea lânii şi legea oieritului. S-a abordat şi problema revistei Stâna, apoi darea de seamă financiară a uniunii, urmate de închiderea lucrărilor. Pe lângă aceste două congrese, s-a mai ţinut unul la Câmpulung Muscel la 21 noiembrie 1937, iar următorul, preconizat a se ţine în anul 1938 la Braşov, nu a mai avut loc. Cu prilejul congresului de la Târgu Jiu, la care a participat şi Mircea Negură, devenit între timp ministrul cooperaţiei, în chestiunea valorificării lânii, Uniunea Oierilor a fost sfătuită să înfiinţeze o cooperativă, cu promisiunea că va aceasta fi sprijinită personal de proaspătul ministru. Anticipând parcă această situaţie, încă din luna martie a anului 1936, s-a înfiinţat în cadrul uniunii oierilor „Fondul pentru valorificarea produselor”, la care au subscris foarte mulţi dintre membri.
Cu toate eforturile depuse, uniunea nu va reuşi niciodată să deţină monopolul valorificării lânii. O altă direcţie în care uniunea s-a implicat, fără prea mare succes însă, a fost valorificarea brânzeturilor, domeniu în care, aşa cum recunoştea însuşi preşedintele Munteanu, nu se putea face prea mult deoarece „producţia brânzei se află în acelaşi stadiu ca acum 2000 de ani. Principalul impediment în vânzarea brânzeturilor româneşti era calitatea îndoielnică a acestora şi varietatea redusă de tipuri de brânză produse. Dintr-o statistică privind importul şi exportul de brânză al României rezultă că în anul 1931 s-au exportat 169.000 kg şi s-au importat 110.000 kg, în 1932 s-au exportat 124.200 kg şi s-au importat 72.000 kg, în 1933 s-au exportat 3.800 kg şi s-au importat 47.800 kg, iar în anul 1934 s-au exportat 108.800 kg şi s-au importat 63.000 kg, pe piaţa românească fiind prezentă brânza din import în cantităţi considerabile.
Astfel stând lucrurile, s-a insistat asupra ameliorării condiţiilor de igienă în procesul de preparare a brânzei, pentru a obţine un produs de calitate, lucru care s-a reuşit în cazul celei de burduf, cerută pe piaţă şi al cărei preţ a ajuns la 45-55 lei/kg. Cu toate eforturile depuse de oieri, solicitările acestora nu au fost integral promovate de autorităţile din acea perioadă. Creşterea oilor s-a menţinut, însă, ca ocupaţie principală a locuitorilor din sudul Transilvaniei.
Se încarcă comentariile...
