FOTO În căutarea aurului din Munţii Apuseni, cu hurca şi şaitrocul

0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Băişagul” a fost  o ocupaţie istorică specifică pentru locuitorii Ţării Moţilor. Ei foloseau hurca şi şaitrocul pentru extragerea aurului din nisipul aluviunilor de pe râurile Arieş şi Crişul Alb cu văile afluente. Tehnica era ideala pentru cei care cautau metalul nobil în sedimente ale apelor curgătoare, minereul fiind de regula de mici dimensiuni. Bucatile mari trebuiau sfărâmate.

Spălarea nisipului aurifer şi căutarea micilor vine de aur din piatră au fost, multă vreme, singurele metode de extragere a preţiosului metal. Până acum câteva sute de ani, în lume încă se spăla nisip pentru a găsi aur, după metode folosdite încă din Antichitate.

Practica spălării prafului de aur

Într-un studiu realizat de conf. univ. dr. Antonela Neacşu, intitulat „Aurul aluvionar din România: sursele si importanţa geologo-arheologică“, se spune că descoperirea aurului în aluviunile unor râuri a creat premisele exploatării acestora şi a descoperirii de noi zăcăminte. În istoria mai recentă a omenirii, aurul aluvionar avea să joace din nou un rol esenţial.

Principiul de baza din spatele tehnici era unul simplu. Filonul bogat în minereu de aur din zonele montane era spălat de apele unuia sau a mai multor rauri care îl traversau. Eroziunea apei facea ca bucăti de minereu sa fie rupte din munte şi duse în aval la zeci sau chiar sute de kilometri. Cei care practicau spălarea aurului se bazau pe acest lucru şi căutau în aluviunile aduse de apele de munte pepite de aur.

Hurca şi şaitrocul, uneltele tradiţionale ale căutătorilor de aur

Una din cele mai vechi metode de obtinere a prafului de aur este spalatul acestuia cu şaitrocul, un troc confecţionat din lemn de paltin în Munţii Apuseni. Se lua praful de minereu şi se punea în saitroc, era turnată  apa,  iar apoi începea procedeul de spălare a aurului. A fost utilizat cu succes în timpurile istorice la separare metalului galben din minereul măcinat. Minerii din Roşia Montană şi Bucium erau extrem de pricepuţi, din moment ce reuşeau să separe după densitate mineralele cu şaitrocul.

Hurca era o altă unealtă folosită cu succes de căutătorii metalului nobil. Avea forma unei lăzi unde se punea minereul. Partea inferioară a hurcii era ca un ciur pe unde „scăpa“ praful de aur, iar minereul rămas se zdrobea şi se băga din nou prin hurcă.

Spălarea aluviunilor se facea pe starloste care era un plan inclinat construit din lemn, peste care se punea o patură de lână. Dupa ce aluviunile se întindeau pe patură,  se punea apa cu o galeată,  pentru separrea prafului de aur. Ulterior, se lucra cu şaitrocul.

Samuel Koleseri, povesteste în cartea sa „Auraria Romano Dacica" , disponibilă şi în format online, cum exploatau metalul preţios locuitorii din zona Muntilor Apuseni:„Aurul «liber» se culege si astazi in stare naturala in Dacia prin spalare. Caci malul, nisipul sau pamantul nisipos scoate la iveala…marcasita incarcata cu aur. Pe langa rauri, acolo unde s-a recunoscut ca este aur, se ridica un scaun de spalat aur, adica o tablie prelunga, cu un capat mai ridicat si cu celalalt lasat in jos sau povarnit pe la jumatate. La noi este mai scurta si mai lata, dar in Tara Romaneasca este de doua ori mai lunga, impartita in latime in taieturi de-a curmezisul, cu laturile dintate de amandoua partile. Acestea se acopera cu un tol mitos sau de canepa, peste care se toarna din cosuri sau din cupe cu maner nisipul aurifer odata cu apa. Munca se poarta in continuare pana ce sunt luate partile mai grosolane si mai pietroase, iar partea mai subtire, impreuna cu metalul e retinuta de tol si il acopera. In sfarsit, acest tol este strans si bagat in apa. Dupa dese spalari si afundari, este curatat de nisip si acesta e spalat cu ajutorul albiei de spalat numite Scheidtrag sau Sichertrag (şaitroc).“.

În studiul  Antonelei Neacşu se spune că în Munţii Apuseni  au fost separate, în timp,  două tipuri de aluviuni aurifere: primul din zăcăminte aurifere, iar cel de-al doilea provenea din prelucrarea minereurilor aurifere.  Cu exploatarea acestora se îndeletniceau oamenii sărmani ai Apusenilor.

Roşia Montană, EL Dorado României

Când vorbim de aurul din zona Apusenilor,  nu putem ocoli Roşia Montană, un fel de EL-Dorado al României. Localitatea a atins apogeul la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în perioada dominaţiei austro-ungare.  Pe atunci, era un orăşel cochet, cu un centru cu străzi pietruite şi iluminate, cazino, cinematograf, teatru şi sală de bal cu oglinzi veneţiene şi grădină de vară în care cânta fanfara. Elita localităţii era formată din familiile vechi de mineri, care deţineau averi moştenite de-a lungul generaţiilor. Aceştia locuiau în centru, unde îşi construiseră case mari, adesea cu două niveluri, inspirate de cele ale saşilor din Transilvania.

„Febra aurului” de la Roşia Montană a atras oameni din diferite părţi ale Europei. Astfel, aici  s-au format comunităţi de români, maghiari, germani, slovaci, evrei, pentru care s-au construit biserici şi s-au înfiinţat şcoli. Pe atunci, aproape întreaga populaţie era implicată în activităţile miniere, chiar şi femeile şi copiii mai mari.

După 1948, când toate exploatările private au fost naţionalizate, extracţia metalelor preţioase a continuat în mina de stat. Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist.  Nicolae Ceauşescu a dat un ordin strict de extragere a unor cantităţi cât mai mari de aur, de 4 tone pe an. (Articol scris de NICU NEAG)
 

Alba Iulia



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite