Leşin TV

Fotoreporterul Kevin Carter s-a sinucis degeaba. Trebuia să fi trecut înainte pe la Urlaţi.

În iulie 1993, fotoreporterul Kevin Carter se sinucidea la trei luni după ce luase premiul Pulitzer. Fotografia premiată înfăţişa o fetiţă subnutrită din Sudan, căreia îi dădea târcoale un vultur. Carter a fost aspru criticat pentru că şi-a reglat lentilele în loc să ajute fetiţa. "El a fost acolo cel de-al doilea vultur", avea să afirme un editorialist. În februarie 1996, ziaristul Marian Marin era concediat de la ProTV pentru că a transmis postului - iar şefii săi au difuzat - reacţia unei femei care află chiar de la reporter că soţul ei, pilot, murise într-un accident aviatic. În octombrie 1998, Ileana Voican şi-a dat foc în faţa Primăriei Piteşti pentru că primarul nu-i repartiza o locuinţă. A murit după două săptămâni, iar cameramanii au fost puşi la zid pentru că au continuat să filmeze în loc să stingă focul. Trei cazuri de jurnalism extrem, dintre multe altele, care ridică ceea ce în întreaga lume e o întrebare nepieritoare şi fără de răspuns: îi este îngăduit jurnalistului să fie mai mult decât strict un martor al evenimentelor pe care le relatează?

Dilema mondială a fost tranşată vineri, 8 aprilie 2011, la Urlaţi, judeţul Prahova. O chestie cu microfon în mână transmitea în direct un miting de protest faţă de închiderea unui spital. În timp ce intervieva un malac furios, chestia făcea semne cuiva să se apropie de ea. O băbuţă sfrijită, din stânga ei, s-a strecurat în mulţime, ca şi cum ar vrea şi ea să aducă pe cineva mai aproape de microfon. Mai în spate, o mamaie cu căciulă neagră, altminteri vioaie, aplauda şi-i îndemna pe cei din jur să agite mai cu simţ de răspundere cartoanele cu lozinci. Băbuţa sfrijită a revenit lângă reporteriţă şi i-a făcut, complice, un semn cu ochi vicleni. O altă duduie a strigat ceva între „taci, bă" şi „cazi, bă", iar în clipita următoare o vedem căzută la picioarele reporteriţei pe mamaia cu căciulă neagră, care se vânzolise în spate. Mamaia încă era în cădere când ţiitoarea de microfon excludea alternativele (bunăoară, că a fost împinsă sau s-a împiedicat) şi punea cu precizie ­diagnosticul: „Chiar acum a căzut o doamnă, i s-a făcut rău, după cum vedeţi a leşinat, probabil are şi ceva afecţiuni medicale".

Între primele trei cazuri şi evenimentul de la Urlaţi e o mare diferenţă: oricât de cinici vor fi părut, cei dintâi ­s-au limitat să arate totuşi adevărul, faptele. La Urlaţi, reporterului i s-a îngăduit să fie mai mult decât strict un martor, ci şi scenarist, actor, regizor.  Gureşele ONG-uri care păzesc câinele de pază al democraţiei încă se uită în altă parte, iar Realitatea TV a cerut scoaterea de pe YouTube a secvenţei de la Urlaţi, pe motiv de drepturi de autor. Pe bună dreptate: potrivit legii, ştirile de presă nu sunt subiect al dreptului de autor, pe când piesele de teatru da.

Kevin Carter s-a sinucis degeaba. Dacă mai aştepta două decenii, dilema morală care l-a doborât era rezolvată. Tot el spunea că, înainte de a executa fotografia, a aşteptat în zadar 20 de minute ca vulturul din Sudan să-şi desfacă aripile, ca să iasă poza mai spectaculoasă. N-a avut şansa unui vultur de Urlaţi, care l-ar fi servit impecabil: întindea frumos aripile, ba apuca şi să ciugulească un ochişor, ceva, sau oleacă de cărniţă...