Cianură cu magiun

Problema investiţiei de la Roşia Montană este că a început româneşte, adică prost.

Nu am fost niciodată la Roşia Montană, nu am fost niciodată în Noua Zeelandă. Detest fundamentalismul ecologist cu aceeaşi măsură cu care dispreţuiesc antreprenoriatul de cumetrie şi de şperţ. Prin urmare, nu am niciun drept să vorbesc despre mine de aur şi despre cianuri, aşa că dau cuvântul celor avizaţi.

Au început să apară primele impresii de călătorie ale jurnaliştilor care au făcut deplasarea în Noua Zeelandă, la invitaţia firmei Roşia Montană Gold Corporation. Cel mai harnic s-a dovedit a fi cel mai leneş dintre ei, Doru Buşcu, în Academia Caţavencu. El descrie acolo cu minuţiozitate boala de care suferă poporul neozeelandez: ecologism cronic. „Ţi se verifică tălpile şi, dacă nu sunt destul de curate, cineva în uniformă îţi spală pantofii". Măi, să fie... Un tânăr din Cluj, de asemenea participant la business-trip, îl confirmă: „Pantofii mei de golf au fost scoşi din bagaj şi curăţaţi complet de firişoarele de iarbă şi firimiturile de noroi rămase în crampoane de la ultima mea deplasare la Pianu de Jos, jud. Alba".

Sursele au mai relatat o serie de alte excese ecologiste ale poporului neozeelandez, urmate de inevitabila concluzie: dacă acolo, printre ţicniţii ăia, e posibilă existenţa unei mine care foloseşte tehnologia cianurilor, înseamnă că totul e ok, poate fi demarată şi investiţia de la Roşia Montană. Nu ştiu dacă e chiar aşa. Prima problemă a investiţiei de la Roşia Montană este că a început româneşte, adică prost. A adus-o din Canada, acum vreo 10 ani, un anume Frank Timiş, român oploşit prin Australia, căruia i-au fost suficiente câteva luni ca trecutul său ceţos să-i atragă eticheta de „controversat". A insistat el cât a insistat, apoi, aparent, s-a retras, dar afacerea tot româneşte a continuat. Oficialii companiei au afişat ostentativ un munte de bani, pe care au început să-l împrăştie în stânga şi-n dreapta, ca parte a investiţiei. A urmat o investiţie de semn contrar, din partea grupurilor ecologiste, aşa că cel puţin o generaţie de activişti s-a dedat la tot felul de splendori în fân şi, vreme de un deceniu, a avut ce pune seara pe masă. Apoi un certificat de descărcare arheologică a fost anulat în instanţă, semn că şi culturnicii care l-au semnat s-ar putea să fi fost parte a investiţiei. În sfârşit, când Videanu anunţa că include Roşia Montană în programul de guvernare, nişte acţiuni ale firmei-mamă îşi schimbau brusc proprietarul pe Bursa din Toronto.

De aici derivă a doua mare problemă a investiţiei de la Roşia Montană: aceea că se face în România. Ca să iasă lucrurile aşa cum ne vor descrie colegii tocmai reveniţi în ţară, ar trebui ca pe perioada derulării investiţiei să golim România de oameni şi s-o populăm cu 22 de milioane de neozeelandezi ţicniţi. Dacă e prea costisitor, măcar să plantăm câte un cetăţean de etnie maori (înţeleg că ăştia-s mai ai dracului decât ecologiştii) în spatele fiecărui funcţionar de pe traseul de avizare şi din organele de control. Îl dotăm cu o nuia, cu care să-l plesnească peste degete pe birocrat ori de câte ori observă că-i sticlesc ochii mai mult decât permit regulamentele.