A crăpat Omertà

Dar dacă privim tot ce se întâmplă în spaţiul public ca pe un teatru de umbre?

Fraudarea votului la legea pensiilor şi banii ceruţi de PSD ca să părăsească strategic sala sunt cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în ultima vreme, oricât de scandaloase sunt ambele fapte. Să privim cu oarecare detaşare scandalul declanşat duminică seară de Radu Tudor - altminteri o admirabilă realizare jurnalistică. Până la un punct, fiecare parte a furnizat probe rezonabile împotriva celeilalte, drept pentru care putem reconstitui, cu o aproximaţie la fel de rezonabilă, desfăşurarea evenimentelor.

PDL&Co avea nevoie urgentă să treacă Legea pensiilor, pentru că aşa s-a angajat Guvernul faţă de FMI. PSD nu putea permite asta decât pentru un preţ corect, format din două componente: să nu pară că-şi trădează electoratul şi să smulgă ceva bani de la Guvern pentru primarii proprii. Prin urmare, pesediştii au mimat opoziţia şi au ieşit din sală înaintea votării cruciale privind valoarea punctului de pensie. Liberalii, se pare neimplicaţi în tranzacţie, au părăsit şi ei sala imediat după votarea punctului de pensie, lăsându-l în urmă pe secretarul Camerei, Mihai Voicu. Cel mai bizar lucru în toată această poveste e însă ce a urmat: patru zile de tăcere. A doua zi după vot, Victor Ponta a declarat, molatec, că va contesta legea la Curtea Constituţională, inclusiv pentru lipsa cvorumului, iar liberalii au tăcut mâlc, deşi ştiau şi ei că nu fusese cvorum - sau ar fi trebuit să ştie, de la Mihai Voicu. O aparent inexplicabilă Omertà.

Abia patru zile mai târziu, după ce Radu Tudor a arătat, cu materialul clientului, cât de puţini deputaţi rămăseseră în sală la finalul votului, pesediştii au descoperit cât de scandaloasă e situaţia. Au preluat mingea ridicată şi au început să ţipe. Adică au încălcat Omertà, iar Roberta Anastase a încălcat-o şi ea, arătând documentul cu lista primarilor care urmau să primească bani. Băsescu a preluat ştafeta şi a aruncat şi el nişte vorbe - nu şi probe - despre Ponta şi Antonescu, aceştia din urmă ripostează şi vorbesc tot mai ferm despre suspendarea preşedintelui, nervii sunt întinşi la maximum, sindicatele sunt în stradă, televiziunile sunt în prag de apoplexie... Stop!

Dar dacă privim tot ce se întâmplă în spaţiul public ca pe un teatru de umbre? Pe pânză vedem umbrele a două mâini încleştate în ceea ce pare a fi o bătălie crâncenă, în care nu se iau prizonieri. Dacă însă ridicăm un colţ al pânzei vedem aceleaşi mâini cum se strâng, de fapt, într-un adălmaş reciproc avantajos.

Cele patru zile de tăcere, dar şi ce a urmat după,  mie îmi spun următoarele lucruri: că votarea fără cvorumul cerut de Constituţie este o practică larg răspândită, cu care toţi parlamentarii s-au obişnuit; că traficarea votului în schimbul unor avantaje politice sau personale e o uzanţă a locului; că politicienii ştiu unii despre alţii o grămadă de chestii interesante, dar preferă să le arunce pe piaţa doar atunci când situaţia strategică o cere.

Deocamdată, pânza e încă ridicată, conflictul escaladează, Omertà nu poate fi restabilită. Jurnaliştii hârşiţi în rele de prin Occident au o frază care îi ajută să-şi păstreze mintea lucidă în situaţii de această natură: „They are all just politicians". Sunt cu toţii doar nişte politicieni.