Un popor de leneşi şi cerşetori

În viziunea unei ilustre academiciene, eram un popor de viermi. Noroc că a venit democraţia şi ne-am transformat în leneşi şi cerşetori…

Pe la începutul deceniului crizei finale, de sistem, a comunismului băştinaş, Elena Ceauşescu, dând buzna cu ochii în imensele cozi din faţa magazinelor alimentare, a exclamat „ce mai vor şi viermii ăştia" şi, pe loc, cozile s-au mutat în spatele magazinelor ca să nu mai lezeze privirea primei tovarăşe a ţării. Însă, constat, democraţia tot e bună la ceva de vreme ce din viermi ne-am transformat în leneşi şi cerşetori, după cum constată sagace politrucii noştri, începând cu preşedintele şi sfârşind cu ministrul treburilor din afară. În legătură cu cel din urmă, dl Vintilă Mihăilescu, singurul autor din „Dilema Veche" pe care îl citesc constant, observă că afirmaţiile reflectă mai degrabă etica protestantă a muncii decât spiritul ortodoxiei în care tânărul ministru s-a format, inclusiv prin studii teologice. Eu cred că dl Mihăilescu este foarte amabil. În fapt, afirmaţiile cu pricina reflectă, mai degrabă, o continuitate stranie cu gândirea anterioară, evidentă în formula academicienei de tristă memorie şi cu demagogia fără frontiere a clasei politice de tranziţie. Continuitatea este vizibilă în falsul şi sterilul elitism care le subîntinde pe amândouă. Pentru prima tovarăşă, populaţia se împărţea în „viermi", cei care îşi pierdeau vremea la cozile din faţa sau din spatele magazinelor, şi non-viermi, cei care nu trebuiau să stea la cozi; pentru încă junele ministru, leneşii fac parte din electoratul „de stânga", pe când harnicii aparţin celui „de dreapta". Las deoparte că nu poţi caracteriza global popoare, etnii sau grupuri sociale mari, diferenţiate după criteriul simpatiilor politice. Nu asemenea grupuri sunt leneşe sau harnice, ci doar indivizii pot fi caracterizaţi astfel, iar aceste însuşiri se manifestă în funcţie de condiţiile în care activează, nu de fantaste dimensiuni etno-psihologice. N-am auzit patroni, români sau străini, de aici şi de aiurea, care să se plângă de lenea salariaţilor români care lucrează în condiţii decente şi motivante. De altfel, etnopsihologia e moartă de la naştere, iar psihologia socială e o disciplină a comprehensiunii, nu a etichetării, lucruri pe care ar trebui să le ştie un june cărturar!

Însă acest elitism de doi bani snopul se întâlneşte cu cea mai deşănţată demagogie, vizibilă în mai toate acţiunile publice recente ale ministrului. De o bucată de vreme, dumnealui nu se mai cheamă Baconsky, cum semna distinsul dumisale tată şi cum semna el însuşi până nu demult. Noul nume are o grafie mai românească! Iată, patriotismul a bătut până şi dragostea filială. În al doilea rând, această împărţire a populaţiei unei ţări în „leneşi" şi „harnici" - şi încă după fantasmagorice criterii politice - nu are nimic în comun cu spiritul mizericordiei şi al fraternităţii creştine de la care dl Baconsky, pardon Baconschi, se revendică. De altfel, nici confecţionarea de „chip cioplit" din dna Udrea, la recenta reuniune tovărăşească a PDL, nu are nimic comun cu creştinismul. Ca să nu mai vorbesc despre asocierea cu buna creştină dnă Plăcintă, care a încălcat mai multe dintre cele zece porunci!, în încropirea Fundaţiei Creştin-Democrate. Dacă ne amintim întâmplarea cu baia în piscină cu subalterna dumisale, ne dăm însă seama că fundaţia a fost creată nu pentru a reuni pe cuvioşi, ci pentru a ajuta păcătoşii să se îndrepte!

În sfârşit, nu e demagogic, ci de-a dreptul comic că ne vorbeşte despre etica muncii cineva care, mereu beneficiar de burse, slujbe la stat şi sinecuri, n-a prea cunoscut „ruşinea" acesteia. Până acum, cea mai eclatantă probă de hărnicie a dumisale constă în votul a două mii de români la ambasada de la Paris, la alegerile din 2009, în ultima oră cu urnele deschise. Asta pare să-i fi adus şi postul ministerial. Şi pe bună dreptate, e o performanţă să baţi legile fizicii! Când vine vorba despre candidatura PDL la alegerile prezidenţiale viitoare, peste dl Baconschi se trece prea uşor, pe motiv că n-ar fi potrivit din pricina slabelor sale calităţi demagogic-populiste. Eu cred că are toate calităţile şi, din acest punct de vedere, reprezintă o candidatură foarte potrivită.

Liviu Antonesei este scriitor şi publicist şi semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul“ din 2010.