Cât suntem de credincioşi?

Majoritatea noastră, de la vlădică până la opincă, se joacă adesea cu semnele exterioare ale credinţei, comportamentele nedând vreun semn că respectiva credinţă ne-ar fi marcat în vreun fel.

Când vor veni rezultatele recensământului, vom afla, ca şi la numărătorile anterioare, că suntem vreo 90% ortodocşi, încă 8 - 9 procente ţinem de alte denominaţii creştine, restul împărţindu-ne în grupuri mici şi foarte mici de musulmani, mozaici şi unele denominaţiuni de-a dreptul exotice. Deci, un popor eminamente creştin. Dar aceasta este o statistică destul de rece şi ea nu ne poate spune mare lucru despre intensitatea credinţei. Să ne îndreptăm atenţia către sondajele de opinie care, de peste douăzeci de ani, situează biserica şi armata în fruntea preferinţelor românilor, în vreme ce Justiţia şi instituţiile caracteristice democraţiei, precum Parlamentul şi partidele politice devin de la un sondaj la altul tot mai puţin populare. Nu cred că această scădere dramatică a respectului nostru pentru instituţiile democratice reflectă automat respectul nostru pentru democraţie. Cred că în aceste sondaje noi ne manifestăm atitudinea faţă de modul de funcţionare al democraţiei la noi, iar degradarea imaginii ţine de funcţionarea imperfectă - e un cuvânt blând! - a instituţiilor româneşti cu pricina. În ciuda îngrijorării pe care ne-o poate provoca situarea în fruntea ierarhiei încrederii a unor instituţii care nu sunt - şi nici nu pot fi - organizate democratic, una funcţionând pe baza „ascultării", cealaltă în funcţie de „ordin", nu cred că suntem nici atât de credincioşi, nici extrem de dedicaţi ordinii. Încă ar fi ceva dacă lucrurile ar sta în acest fel.

Sigur, când vezi mulţimile înghesuindu-se, călcându-se în picioare, smulgându-şi sticlele cu agheasmă la felurite hramuri, la slujbele de Înviere ori la cele de Crăciun, iar politrucii străduindu-se să prindă locuri în faţă, îţi vine să crezi că rezultatele sondajelor de opinie ar putea avea o anume acoperire, că suntem un popor neobişnuit de credincios pentru vremurile moderne pe care le trăim. Când îl vezi însă între politruci pe Ion Iliescu, declarat liber-cugetător, sau puzderie de alţi politruci antrenaţi în sportul naţional al încălcării, în acelaşi timp şi prin aceleaşi fapte, nu doar a legilor, ci şi a celor zece porunci, te mai lasă entuziasmul. Şi constaţi apoi că peştele de la cap se împute - şi chiar se împute, din păcate. Când tramvaiele sau autobuzele trec pe lângă o biserică, românii credincioşi, tolăniţi în poziţii de tot indecente ori îmbrăcaţi cum n-ar îndrăzni să meargă la biserică, îşi fac largi cruci, să-i vadă tot tramvaiul ce cuvioşi sunt. Odată, un taximetrist ce mă ducea spre casă a lăsat volanul şi-a început să-şi facă cruci cu ambele mâini! Bănuiesc că Dumnezeu ar fi preferat să ne ştie întregi şi, probabil, s-a îngrijit de asta, deşi era treaba şoferului! Da, peştele se împute de la cap, din păcate nefăcând excepţie nici capul Bisericii, care se poartă mai degrabă ca un CEO de mare multinaţională - deşi biserica noastră e naţională! - decât ca un sfânt părinte. Biserica a pus mâna pe tot ce a putut pune, lăsând operele de binefacere pe seama debilelor ong-uri. Preafericitul a botezat odrasla impostorului Casei Regale, dar n-a binevoit să participe la discursul din Parlament al Majestăţii Sale Regele Mihai I. Era, de altfel, şi ocupat cu primul zâmbăreţ al ţării, pe undeva prin Argeş...

Ce vreau să spun? Că majoritatea noastră, de la vlădică până la opincă, se joacă cu semnele exterioare ale credinţei, comportamentele noastre nedând vreun semn cât de palid că respectiva credinţă ne-ar fi marcat în vreun fel, ar fi avut vreun efect modelator asupra noastră. Altfel, această explozie de furturi, corupţie mare şi mică, violenţă, crime, maltratări ale femeilor şi copiilor s-ar mai domoli. Or, ea sporeşte zi de zi şi ceas de ceas în proporţie de masă! 

Liviu Antonesei este scriitor şi publicist şi semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul“ din 2010.