Casă de piatră!: Unde ajungi când săruţi o fată pe marginea unui pat de spital

Unde începe dragostea la români, cum năvăleşte şi cum supravieţuieşte? E atât de simplu, şi totuşi atât de complicat să te îndrăgosteşti încât… 

În cele două pagini ale rubricii „Casă de piatră!" nu veţi găsi mirese plimbate cu elicopterul şi nici meniuri de nuntă cu ragoût de homard bretonne. Aici nu e vorba de nunţile vedetelor de carton, ci de poveştile de iubire ale oamenilor din jurul nostru, spuse cu sinceritate, ca o dovadă că dragostea nu se împiedică de marile depresii monetare sau de alţi demoni ai vremurilor pe care le trăim.

Mirela Constantin şi Cristian Stanciu

Într-o dimineaţă din vara anului 2006, un bărbat între două vârste a plecat să-şi cumpere o maşină. Mai avusese maşini, dar numai la mâna a doua. Orice şofer a rostit măcar o dată-n viaţă acest uriaş adevăr: „Băi, frate, maşina nouă-i maşină nouă!". Cu inima săltând de bucurie, omul a luat tramvaiul, a mers câteva staţii prin cartierul bucureştean Pantelimon şi a coborât în faţa reprezentanţei. L-a întâmpinat, amabil, un tânăr agent de vânzări auto. S-au înţeles la toate, mai puţin la culoare. Omul nostru plecase de acasă în ecoul nevestei şi al copiilor: „Maşina să fie argintie!". Iar tânărul  susţinea că nu mai are decât maşini albastre. Cu inima îndoită, de această dată, omul nostru a plătit, a semnat tot felul de hârtii, iar la final ar fi vrut să urce la volan, să tragă în piept parfumul de maşină nouă şi să plece acasă. Dar tânărul i-a spus: „Nu, nu. Maşina o puteţi ridica abia mâine". 

„Ar fi trebuit să nu accept albastră", s-a gândit bărbatul, în timp ce se întorcea acasă, cu tramvaiul. Şi a avut dreptate, nu trebuia să accepte albastră pentru că acasă au „căşunat" pe el: „Nu am vorbit noi că luăm argintie? De ce ai acceptat altceva?". „Băiatul de acolo a spus că nu are decât albastră". „Of, că ţie putea să-ţi dea şi căcănie, şi tot o luai! Gata, merg cu tine să vorbesc eu cu băiatul ăsta", i-a spus fiica lui. Iar el, împăciuitor, a răspuns: „Mergem, dar să ştii că n-are băiatul nicio vină, că sunt numai albastre... O să vezi că e un băiat bun şi tare simpatic".

Şi au plecat împreună spre showroomul din Pantelimon. Fata - hotărâtă să pună piciorul în prag, căci, nu-i aşa?, clientul are întotdeauna dreptate. Cu tact şi un pic de aroganţă, tânărul a făcut-o să înţeleagă că, într-adevăr, clientul are dreptate, dar numai înainte să plătească. Acum era prea târziu: maşina era plătită şi era cât se poate de albastră. „Fiţosul naibii!", a gândit fata rotindu-se pe călcâie spre ieşire. Tânărul a strigat-o: "Numai puţin, domnişoară! Tatăl dumneavoastră nu are telefon mobil, iar eu am nevoie de un telefon mobil pentru a vă anunţa când soseşte cartea maşinii". În aceste condiţii de tensiune a obţinut Cristian numărul de telefon al Mirelei.

Buzz!

Până la sfârşitul mileniului trecut, relaţiile dintre fete şi băieţi erau de o înfricoşătoare simplitate: prima întâlnire - în parc, primul sărut - într-un cinema, din când în când convorbiri la telefon care începeau cu: „Alo, casa Bujor? Bună seara, mă scuzaţi că deranjez, puteţi să mi-o daţi pe Raluca la telefon?". Iar pe atunci despărţirile chiar erau pentru totdeauna. Îţi întorcea spatele şi se termina lumea. Acum, „adio" nu mai înseamnă nimic. A plecat, dar avatarul rămâne în calculator. Sau poţi să-ţi plângi de milă, în orice moment al nopţii, în cele 160 de litere ale unui SMS. Fără telefon mobil şi fără messenger, este posibil ca Mirela şi Cristi să nu se mai fi întâlnit niciodată.

După ce i-a dat cartea maşinii, Cristi i-a cerut şi adresa de e-mail. Căci, nu-i aşa, concesionarul de maşini la care lucrează are tot felul de oferte promoţionale şi i-ar prinde bine să o ţină la curent. Aşa a ajuns Mirela în lista de messenger a lui Cristi. Iar la o lună distanţă, adică prin august 2006, Cristi i-a dat Mirelei un „buzz!". Pentru cititorii noştri nefamiliarizaţi cu aceşti termeni de comunicare virtuală, „buzz!" e ca şi cum cineva vrea să-ţi spună ceva, dar nu îţi bate la uşă, ci îţi dă cu o piatră în geam. Adică e destul de enervant buzz-ul. Dându-şi seama că n-a apăsat tocmai butonul potrivit, Cristi a eschivat: „Scuze, era pentru altcineva". (Abia mulţi ani mai târziu avea să admită că nu era pentru altcineva. Era fix pentru Mirela). Chiar şi aşa, după un buzz „din greşeală", s-a legat o conversaţie, cât de cât. Dar Mirela - în continuare cu nasul pe sus - a curmat rapid discuţia, grăbindu-se să iasă din casă şi să vadă rochia de mireasă a unei prietene care urma să se mărite:

Să cântăm cu toţii „Fericirea are chipul tău"!

Tachinarea a mai durat câteva zile, dar convorbirile au devenit tot mai lungi şi tot mai dese. Într-una din aceste zile, Mirela a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe Cristi. Numai că i-a răspuns o voce feminină: „Cristi şi-a uitat telefonul acasă. Revino mai târziu". Mirela, care este blondă şi cu tenul deschis, s-a făcut neagră de supărare.

La o distanţă de cinci ani şi jumătate de acele momente, Mirela şi Cristi îşi încălzesc palmele de nişte ceşti cu cappuccino. Cristi spune ca pentru el: „Vezi, parcă totul a fost împotriva noastră. Şi discuţia din showroom, şi telefonul ăsta la care a răspuns verişoara mea, cu care împărţeam un apartament închiriat. Mi-a plăcut foarte mult de ea de cum am văzut-o prima dată şi n-am vrut s-o las să plece fără să-mi dea numărul de telefon, dar aş fi râs ca la o glumă dacă cineva mi-ar fi spus că mă voi căsători cu fata care voia maşină argintie". Mirela îl completează: „Prima dată te-am văzut la tine, la serviciu. Erai îmbrăcat la costum. Mi-ai părut drăguţ, dar arogant nevoie mare. Apoi, la prima noastră întâlnire erai îmbrăcat sport, cu blugi şi cu un tricou. Mi s-a părut că eşti mult mai imatur". Pe atunci, erau amândoi în jurul vârstei de 20 de ani, când numai maturitate nu ţi se poate citi în priviri.

„Atunci sărutaţi-vă!"

Prima întâlnire, de care vorbea Mirela, a fost în ziua de 12 august 2006. Era sâmbătă. El i-a spus: „Sora mea are nişte probleme de sănătate şi este la spital. Merg să o vizitez. Dacă vrei putem merge împreună". Şi au mers.

Sunt atât de triste sâmbetele în spital! Dispare şi agitaţia care domneşte pe holuri în timpul săptămânii. Senzaţia de părăsire este şi mai puternică sâmbăta. Doar bolnavii care au parte de vizitatori reuşesc să iasă din starea asta. De bucurie că are cu cine să-şi petreacă după-amiaza, sora lui Cristi a început un tir de întrebări indiscrete: „Ce e cu voi?". „Suntem prieteni, suntem...împreună", i-a răspuns Cristi într-o echilibristică periculoasă între glumă şi realitate. „Nu te cred, e prea frumoasă ca să fie prietena ta!". „Ba nu, e chiar prietena mea". Din patul de spital, tânăra i-a privit pe rând pe fiecare şi a exclamat: „Atunci sărutaţi-vă!". Şi aşa, pe marginea unui pat de spital, a sărutat-o Cristi pentru prima dată pe Mirela.

Septembrie...

A urmat un început de toamnă pe care memoria lor afectivă nu-l va uita niciodată. Noi, ceilalţi, nu mai ştim mare lucru despre septembrie 2006 (ne pregăteam să intrăm în Uniunea Europeană - ce fericire! Făceam credite cu buletinul şi banii aveau mai multe zerouri). Cristi şi Mirela ştiu totul despre septembrie 2006.

În octombrie s-au mutat împreună şi împreună sunt şi azi. El a cerut-o în căsătorie într-o seară de vară din 2009. Un an mai târziu, pe o pajişte de la Hanul Vlăsiei s-au căsătorit legal în prezenţa a 45 de prieteni. Iar la 30 iulie 2011 Mirela a îmbrăcat rochia de mireasă, iar Cristi a pus la gât papionul de mire. Când i-au furat mireasa l-au pus să spună 10 motive pentru care s-a căsătorit cu ea. Când 150 de oameni nu fac decât să se holbeze la tine, se duc pe apa sâmbetei şi creativitate, şi tot. „Am spus că Mirela e tot ceea ce mi-am dorit şi am scăpat", îşi aminteşte Cristi.

Apoi, din difuzoare a început să se audă ritmul molcom şi nostalgic al şlagărului „Fericirea are chipul tău". I-auziţi trilurile Mihaelei Runceanu: „Fericirea are chipul tău/ şi-n privirea ta voi sta mereu/ fericită să fiu (n.r. - hai toată lumea!)/ că iubirea o ştiu, împlinind viaţa mea!".

S-a furat mireasaaa!

Pentru ca nunta să nu aibă momente de plictiseală, cei doi miri au pregătit tot felul de giumbuşlucuri. De exemplu, Cristi a tocmit nişte băieţi să intre în salonul de nuntă îmbrăcaţi în costume tradiţionale musulmane şi cu mitraliere de jucărie în mâini. „Talibanii!", au strigat nuntaşii la vederea lor. Iar talibanii au purces la răpirea din Pantelimon: au furat mireasa. Dar cum nici talibanii nu mai sunt ce-au fost, nu s-au lăsat prea mult rugaţi şi au adus-o înapoi în schimbul unei recompense.

Oracol de nuntă

Ocupaţia:  Mirela lucrează la o firmă care distribuie aparate de aer condiţionat. Cristi este agent de vânzări auto.
Locul natal:  Mirela este bucureşteancă. Cristi este născut la Ciolpani (Ilfov).
Prima întâlnire: 12 august 2006.
Restaurantul favorit: Solange Ballroom, din cartierul Pantelimon.
Unde s-au logodit: pe malul lacului, în pădurea Pustnicu, de lângă Bucureşti.
Tortul miresei: cu multe fructe.
Cântecul nunţii: „Fericirea are chipul tău", Mihaela Runceanu.
Nunta în câteva cuvinte: antrenantă. Nimeni nu a avut timp să se plictisească.
Domiciliul actual: Bucureşti.