Spune-mi cum te joci şi-ţi spun cine vei fi

Moştenit de la părinţi şi bunici, inventat sau învăţat după reguli stricte, fiecare joc are rolul lui în dezvoltarea copiilor. Joaca micuţilor se schimbă. Cândva, făceau pe vânătorii, apoi au folosit săbii şi păpuşi, iar acum se distrează cu personaje virtuale.

Mama a fost cea care i-a învăţat să se joace pe Leonardo Rădoiu şi pe sora lui. Cu toate că şi ea, şi tatăl lucrau în ture şi copiii petreceau mare parte din timp cu bunicii sau singuri acasă, mama era cea care le făcea jucării. Odată le-a construit un „ţintar" dintr-o bucată de carton şi din diverse obiecte adunate de prin casă.

Altădată, a luat un elastic de la pantaloni şi o bucată de piele dintr-o geacă veche şi a construit o praştie, pentru că Leonardo îi spusese că toţi băieţii aveau aşa ceva.

Leonardo şi sora lui îşi inventau cele mai multe jocuri. Îşi făceau costume de cowboy din haine vechi pe care le coseau, îşi construiau insigne şi se „împuşcau" cu pistoalele cu capse. În alte zile, îşi înălţau cazemate din scaune şi mese sau îşi imaginau că se duc cu cortul în tabără şi-l ridicau din cerceafurile de prin casă.

Au jucat şi „Dacii şi romanii", „Piticot", „Nu te supăra, frate!", „Păcăliciul" şi, preferatele lui Leonardo, jocurile cu cărţi. El şi sora lui jucau cu bunicul „Tabinet", „Macao", „Toci". „Eram foarte ambiţioşi. Ţineam nişte caieţele pe care scriam de câte ori a bătut ea şi de câte ori am bătut eu la un joc şi ne tachinam pe tema asta", povesteşte Leonardo, acum în vârstă de 35 de ani.

Amintiri pe blog

Într-un loc din camera lui, Leonardo improvizase un fel de cazemate pentru omuleţii din plastic, cowboy şi indieni, pe care-i cumpăra de la librărie cu un leu bucata, şi-şi imagina diverse scenarii de luptă. O parte dintre omuleţi se regăsesc în imaginile de pe blogul Leonardo, (leonardoradoiu.wordpress.com), alături de alte jocuri şi amintiri din copilăria lui.

Unele dintre jocurile pe care Leonardo şi le-a dorit când era mic erau prea scumpe, iar părinţii îşi permiteau să i le cumpere doar la ocazii speciale, „de Moş Gerilă". A fost cazul jocului „Turism", asemănător cu „Monopoly", pentru care Leonardo a strâns bani de la părinţi şi bunici într-o puşculiţă.

Partenerii de joacă ai lui Leonardo n-au fost doar sora, bunicii şi părinţii, ci şi colegii de şcoală, care erau şi vecini de cartier. Cu mingea jucau fotbal sau miuţa, în spatele blocului, folosind ca poartă un bătător de covoare, sau „Castelul", în care o echipă trebuia să dărâme cu mingea o construcţie din pietre apărată de adversari. În pauzele de la şcoală, se călăreau în „lapte gros" sau scriau pe o hârtie cât mai multe Ţări, Oraşe, Munţi, Ape, Plante, Animale, Nume şi adunau punctajul Total la Ţ.O.M.A.P.A.N.T.

Şi în copilăria Andrei Botescu (27 de ani), personajele principale au fost fraţii ei mai mici şi bunica, cea care a avut grijă de ei. Jocurile preferate ale Andrei erau cele cu personaje şi soldaţi, pe care le juca cu unul dintre fraţi, cu doi ani mai mic decât ea.

„Când nu aveam jucăriile pe care ni le doream sau când aveam nevoie de unele care nu fuseseră încă inventate, le desenam pe hârtie, le coloram apoi le decupam", îşi aminteşte Andra.

I-a plăcut şi „frunza", joc la care se adunau toţi vecinii şi alergau, se împingeau şi se trăgeau de haine. Iar după ce şi ea şi fratele ei au învăţat să scrie, îşi făceau singuri reviste din foi rupte din caietele de matematică, cu „poezii, povestiri şi descoperiri".

Din nou copii

Leonardo a păstrat o parte din jocurile de când era mic şi colecţionează revistele şi figurinele cu Spiderman la care putea doar visa în copilărie. Andra însă, se joacă şi acum. Împreună cu băieţelul ei de patru ani, Luca, aflat în etapa în care copiază tot ceea ce vede la părinţi.

„Primele jocuri au fost spălatul dulapurilor cu şerveţele umede, datul cu mătura şi gătitul. Apoi ne-am jucat de-a magazinul, de-a benzinăria, de-a cafeneaua, de-a conferinţa", povesteşte mama.
Joaca preferată a lui Luca este acum alergatul, în compania copiilor vecinilor, o fetiţă de şapte ani şi un băiat de trei ani şi jumătate.

„Cel mai mult le place să facă tot felul de curse cu tricicletele şi trotineta", explică Andra. „Băieţii sunt încă în faza în care jocurile lor sunt cu predilecţie corporale. Au şi jocuri de rol, întotdeauna iniţiate şi dirijate de fată. Se joacă o vreme şi asta, dar se plictisesc."

Diferenţa de generaţie

Andra spune că Luca şi prietenii lui se joacă la fel cum se jucau şi ea cu fraţii ei. Diferenţa e că „pe vremea noastră, parcam maşinuţele într-un garaj închipuit şi mai rămâneau şi locuri goale, iar acum ei parchează cu o roată cocoţată pe trotuarele de pe covoarele cu străzi desenate special pentru copii".

Dar copilul ei iese afară mai des decât ieşea ea la vârsta lui. Andra îi dă voie să se uite la televizor doar la trei desene animate pe zi şi a observat că, în afara filmelor de animaţie, îl atrag doar reclamele. Luca stă şi la calculator, dar numai pe Minimax, unde sunt jocuri educative, iar dacă este lăsat singur, se plictiseşte după cel mult 20 de minute.

Pregătirea pentru viaţă

Privind înapoi, Leonardo Rădoiu spune că jocurile din vremea copilăriei lui „te pregăteau cumva pentru viaţă", îţi formau spiritul de echipă, stabileau ierarhii, te învăţau să creezi strategii, să-ţi dezvolţi imaginaţia. Ceea ce nu crede că se mai întâmplă în cazul copiilor de astăzi.

Temă de dezbatere

Răzvan Simion (foto) şi Dani Oţil au început seria de emisiuni „'Neatza cu Răzvan şi Dani" dedicată jocurilor copilăriei convinşi că există şi alţi nostalgici ca ei. Şi nu s-au înşelat. „Am primit telefoane de la foşti parteneri de joacă, am primit mii de mailuri şi SMS-uri ce propuneau alte şi alte jocuri ale copilăriei şi părinţii ne-au spus că încă mai păstrează ţeava pentru cornete şi săbiile făcute din bradul de Crăciun", povesteşte Răzvan.

În copilăria petrecută la Reşiţa, Răzvan a jucat tot ce s-a putut: „ascunsa", „cioca sau groapa", „ţările", „lapte gros cu grămada cere vârf", „sticluţa cu otravă", „leapşa pe ouate". Dar cea mai dragă i-a rămas „ţeava cu cornete", un adevărat joc de strategie.
Cu fetiţa lui, Ianca, Răzvan spune că joacă „ascunsa", de cel mai multe ori în casă, dar că jocul preferat al copilului este „de-a spioancele", cu reguli nedefinite. „Ianca mi-a spus că jocurile din vremea mea sunt plictisitoare. M-am retras şi m-am resemnat", spune tatăl.

La calculator nu se joacă încă, cel mult fac împreună un puzzle online, şi nici pe consola de jocuri, pentru că Răzvan a refuzat să-i cumpere aşa ceva, după ce, în 2003, a stat o lună în casă pentru a termina nişte jocuri de strategie şi şi-a jurat să nu repete experienţa. Dar, spune tatăl, nu ştie cât timp îşi va mai putea controla fiica să stea departe de jocurile virtuale.

Mallul, noul teren de distracţie

Teodora (9 ani), Cristina (8 ani), Andrada (7 ani) şi Teodora (10 ani) se joacă Webkinz, adică îşi cumpără animale din pluş care vin cu un cod ce le permite să creeze câte un personaj virtual pe care să-l îngrijească. Teodora, cea mai în vârstă, spune că se joacă şi în curtea casei, împreună cu sora ei, aleargă, se dă în leagăn. Dar la fel de mult îi place şi să pună la cale prezentări de modă închipuite. Cristina are acasă zece animăluţe Webkinz, dar spune că pasiunea ei cea mare este desenul.

Şi Adiţă (7 ani) şi Emil (9 ani) se joacă pe calculator. Când iese din casă, Adiţă se joacă cu arcurile şi puştile de jucărie, cu un vecin, şi-şi imaginează că trebuie să se apere de duşmani. Emil se plimbă cu bicicleta sau cu rolele prin cartierul în care locuieşte. Spune însă că nu are nici o jucărie preferată, nici un joc preferat.

Darts, un joc britanic preluat şi la noi Foto: Florin Chirică

Ana (8 ani) merge în fiecare sâmbătă şi duminică în parc, la locurile de joacă. Dar iese şi în faţa blocului, unde se întâlneşte cu prietenele ei şi se joacă, dar nu cu păpuşi. „Stăm la garaje şi acolo ne plimbăm cu bicicletele pe o alee", spune ea. Iese aproape în fiecare seară, apoi stă un sfert de oră şi la calculator.

Jocul preferat al lui Paul (7 ani) este „leapşa", dar spune că nu l-a mai jucat demult. La şcoală, în pauze, se joacă „de-a vulturul şi porumbeii şi de-a sticluţa cu otravă", iar acasă, pe calculator. Lui David (7 ani) îi place cel mai mult să joace „Monopoly", cu mama şi cu tata.

Predate ca la şcoală

Sunt toţi colegi la centrul Maryland, grădiniţă şi after-school din Drumul Taberei, unde iau masa de prânz, îşi fac temele, fac gimnastică, dansuri şi chiar învaţă să se joace.

„Pe vremuri, în curtea şcolii, în spatele fiecărui bloc erau desenate cu creta pe asfalt o «frunză», un «şotron». Acum le-aţi mai văzut?", întreabă învăţătoarea Simona Crăcănete. „Eu i-am învăţat «şotronul», iar pe fete le-am fascinat cu «elasticul». PSP-ul (Play Station Portable, n.r.) n-a avut nicio şansă în faţa unei bucăţi de elastic. Şi nicio păpuşă Barbie nu are succes în faţa unui «şotron»."

Învăţătoarea povesteşte că într-una dintre taberele în care a fost cu copiii i-a învăţat „raţele şi vânătorii" şi jocul a avut atât de mult succes încât s-au jucat în continuu.

„La asta se limitează joaca lor. Acasă, cu părinţii, cel mult într-un parc, la sfârşit de săptămână. Sau la mall."

Întrebaţi de unde-şi cumpără haine, elevii se înghesuie să spună nume de magazine. Nu aceeaşi reacţie a primit întrebarea „cum vă place să vă jucaţi?". Copiii au făcut pauze lungi, s-au uitat unii la alţii, au răspuns cu mulţi de „nu ştiu". Învăţătoarea spune că s-au chinuit să inventeze ceva pe loc, pentru că, de fapt, nu ştiu ce înseamnă joaca.

De ce au copiii nevoie de joacă

Jocul este principala activitate prin care cei mici învaţă toate comportamentele pe care le vor folosi mai departe în viaţă. „Se pregătesc să conducă maşini, să îmbrace copii, să-i plimbe, să gătească, să se lupte", explică psihologul Anca Munteanu. „Dar poate cel mai important este că învaţă să intre în relaţie cu ceilalţi copii şi să fie împreună cu ei".

Schimbarea generaţiilor

Copiii de astăzi preferă jocurile pe calculator Foto: S. Tătaru

Fiecare copil îşi găseşte o modalitate de a se juca, indiferent unde se află: acasă, la grădiniţă, în parc, şi fiecare tip de joc are rolul lui în dezvoltare, fie că este vorba de cele în care folosesc jucării şi-şi imaginează scenarii pentru ele, fie cele cu reguli stricte, cum sunt „leapşa", „v-aţi ascunselea", „elasticul".

Dar aceste jocuri se schimbă odată cu vremurile. „Odinioară, copiii se jucau de-a vânătoarea, părinţii noştri s-au război cu săbii şi puşti, iar noi, cu pistoale şi mitraliere. Copiii noştri se luptă cu arme laser împotriva unor creaturi extraterestre", spune psihologul.

Jocurile pe computer sunt unul dintre elementele care fac diferenţa între copiii de ieri şi cei de astăzi. Anca Munteanu spune că se exagerează însă efectele lor, încă necunoscute în totalitate, pentru că au apărut de prea puţină vreme. Iar când sunt mici, unii părinţi îşi aşază copiii la calculator sau la televizor, pentru că acolo sunt mai în siguranţă decât în faţa blocului, unde pot să cadă, să se lovească, să transpire.

Copilării stricate de comunism

Pentru copiii şi adolescenţii de final de secol XIX şi început de secol XX, jocul era trăit, pe de o parte, „în interiorul generaţiei", iar pe de alta, prin comunicarea cu adulţii, ludicul fiind singura modalitate prin care cei mari pătrundeau în lumea celor mici, spune antropologul Adrian Majuru, autorul volumului „Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi".

Decalaj de mentalitate

Instalarea regimului comunist a însemnat „expulzarea adulţilor din viaţa copiilor". „Părinţii noştri au fost supuşi unor puternice presiuni începând cu 1950, când mulţi dintre ei erau adolescenţi. Curând, integraţi oameni ai muncii, au fost topiţi într-o masă forţat manipulabilă la început, turnată în matriţele şedinţelor de partid, a organizaţiilor de tineret, a marşurilor şi defilărilor, sloganurilor", explică Majuru. Copiii de atunci îşi amintesc cum părinţii au dispărut treptat din vieţile lor.

Dar nu uită nici lipsurile pe care, ajunşi adulţi, încearcă să le compenseze. „Au încercat mai degrabă să recupereze un decalaj faţă de copilăria altora sau copilăria jinduită şi interzisă decât să fie preocupaţi de copilăria prezentă a copiilor lor", spune antropologul. Asta a dus la un decalaj de mentalitate care se perpetuează.

"Părinţii noştri au încercat să recupereze un decalaj faţă de copilăria jinduită şi interzisă decât să fie preocupaţi de copilăria copiilor lor."
Adrian Majuru
antropolog