Parfumul seratelor de-odinioară
0
Teatru în grădini de vară, urmat de baluri de societate, romanţe şi multă veselie. Aşa se desfăşurau pe vremuri petrecerile care ţineau până în zori. Nobilimea se distra mizând pe etichete, bijuterii şi mulţi galbeni, iar cei din lumea boemă şi nepăsătoare dansau şi mâncau în fiecare noapte pe ritmuri lăutăreşti.
Bărbaţi galanţi şi femei cochete, cultură, nepăsare şi bun-simţ. Parfumul serilor dansante de-altădată se mai simte vag printre români, dacă nu deloc. Vechii petrecăreţi îşi aduc aminte cu nostalgie de farmecul unor nopţi magice pierdute în istorie.
Puţini sunt cei care îndrăznesc să le reinventeze. „Jupâneasa" Laura Nicolau a reuşit să picteze un loc de distracţie care redă bucuriile serilor de-odinioară şi care a luat forma Locantei Jariştea. Un loc atipic pentru un Bucureşti modern şi adesea monoton. Pasiunea pentru lumea bună îi aminteşte cocoanei de faima Bucureştilor de-altădată, care se răspândise peste toate urbiile lumii. „Era oraşul deschis modei şi tuturor încercărilor", îşi începe ea povestea.
„Balurile de societate erau cele mai frumoase, cele mai vesele şi cele mai nebune. Aici se întâlneau junele modiste, micile grizete cu părul bălai, damicelele subţiri, negustorii cu stare de pe Podul Mogoşoaiei, tinerii aristocraţi blazaţi, «toute la jeunesse d'or» a oraşului", mai spune jupâneasa Nicolau.
Teatru şi poezie, apoi dans
Primele săli de teatru din Capitală au fost amenajate la „Momolo", iar a doua, la„Bossel", unde se juca teatru, dar după care urma balul. La Teatrul cel Mare se adunau aristocraţia şi nobilimea la loje, veneau negustorii, dar şi plătitorii de abonament. „La piesele de teatru îşi făcea apariţia şi mitocănimea veselă. La balcoane, în lojele de gală şi în stal se aduna toată lumea Bucureştilor, în timp ce la Teatrul cel Mare, la lumina palidă a lumânărilor, doamnele nobile îşi arătau bijuteriile de familie, iar excelenţele îngalonate îşi scoteau în lume amantele.
Teatrul adevărat, teatrul venit din rărunchii istoriei avea loc la doi paşi, la «Buturugă», în Cişmigiu. Aici, Hagi Agop juca seară de seară una şi aceeaşi piesă: «Dacă place fata, place şi bătaia»", îşi aminteşte Laura Nicolau. Ea mai poveşteşte cum înspre toamnă, în zilele cu aur topit şi oleacă de ploaie, vardiştii cu mustăţi ceruite şi ochi visători încrucişează, pe alei, contradansul cu rumenele fete din Ţara Ardealului.
În seara târzie, platanii Anatoliei şi neştiuţi lăutari foşneau cu lentoare cântecele trecutelor vremuri ale grădinilor de vară: „Inez/Aş vrea/Să fii a mea/Căci doar la tine am dambla/Amoarea mea/Inez,tu eşti-ca-n poveşti/Că eşti o fată cu titic/Şi ai chic."
Oameni de lume
După spectacolele de teatru, operă şi operetă, după Cişmigiu, începând cu orele 23.00 - 24.00, lumea subţire a Bucureştilor ieşea la baruri cu restaurant şi dans. Lumea „de plaisir" a oraşului, lume nepăsătoare, se unduia lascivă pe galbeni buni cu zimţi şi pe ţechini strălucitori şi începeau muzichiile: „Vin mămicule/Vin bibicule/Vin/Că ştii cât ne dorim/Şi cât ne mai iubim/Vin mămicule/Vin bibicule, Vin/Cu portofelul plin/Să te sărut puţin".
Peste noaptea Bucureştilor de altădată se mai lăsa o tainică lege nebănuită în lumea caracterelor: orice cârciumar se visa poet şi orice poet îşi dorea viaţa de risc a cârciumarului. Cum Iancu Caragiale, cu berăria „Mihalcea şi Caragiale", îşi primea musafirii, dar mai mult prietenii şi petreceau până spre dimineaţă. La cârciuma lui Radu Iordache, unde se aduna lumea boemă, scriitori, critici, actori mâncau cap de viţel întreg, alături de vinuri tămâioase şi sănătoase.
„În această lume bună, care ştia să petreacă, să bea şi să mănânce, fiecare bucureştean era un gastronom, ştia să danseze şi cunoştea codul bunelor maniere. Erau oameni într-o lume a culturii, care a doua zi se duceau la slujbă, după-amiaza treceau pe la biserică, iar după masa de prânz îşi scoteau familiile la şosea, la îngheţate napolitane. Această lume a înălţat un oraş care astăzi nu mai este, a fost o lume onorabilă care trăia după un crez: «Dumnezeu, patria şi familia»", încheie femeia care a iubit Bucureştii de-altădată.
„Jupâneasa" de la Jariştea
A venit în mahalaua Mănăstirii Antim, la întretăierea Podului Calicilor cu uliţa Gladiolelor, la 15 mai 1991, când „semnul sorţii" a vrut să ridice aici o crâşmă. Locanta Jariştea face parte din peisajul Bucureştilor de altădată şi trăieşte prin sufletul unei cocoane care a adus istoria din interbelic în contemporaneitate.
„Am început cu o crâşmă mică. Se stătea în picioare ca la Gara de Nord, dar am reuşit să adun lume bună", spune Kera Caliţa („Doamna cea Bună", n.r) de la stabiliment. Numele de scenă i-a fost ales de strănepotul lui Caragiale, Horia Pană.
Balurile cu fast din înalta societate
Curtea Regală avea două baluri oficiale în fiecare an. Unul se ţinea la 1 ianuarie, celălalt în luna februarie, apoi urma protipendada balurilor Şuţu, Ştirbei şi Bibescu, cu zarvă şi intrare după etichetă, unde capul ţării, regele Carol I, nu-şi făcea niciodată apariţia. „Nu se cădea frecventarea saloanelor supuşilor".
Caritate şi voie bună
Oraşul a adoptat într-o vreme serbările de binefacere în grădinile publice şi, nu se ştie de ce, se numeau „kermesse". Cocoanele din protipendadă, îmbrăcate în rochii cu trimitere la eveniment, în chioşcurile cochete, vindeau răcoritoare, lucruri naţionale de mână, panglici şi flori, coşuri împletite şi cornuleţe de casă.
Era o întrecere. Barbu Bellu oferea un pol pentru un trandafir. Radu Văcărescu ridica preţul la doi poli şi-ncepea o adevărată licitaţie care, câteodată, ajungea şi până la 100 de lei; se strângeau bani buni pentru orfani şi săraci, iar Claymoor, a doua zi, în „L'Independence Roumaine", povestea totul, etala costumele şi arăta unde se duceau banii. Claymoor era Mihai Văcărescu. Sărac, el a fost primul dintre fiii de boier care şi-a câştigat pâinea prin truda scrisului. A fost arbitrul eleganţei şi-al modei la toate balurile şi soaretele Bucureştilor.
Frumoase ca nişte nimfe, femeile erau sufletul petrecerilor
Madame Pierre Grădişteanu, splendidă, cu pălărie-muschetar ornată cu pene negre, Madame Gregoire Ghica, regina balului, cu to aleta vaporoasă de un alb visător, Madame Jacques Lahovari, frumoasă ca o nimfă... toate au fost la strălucitoarele „baluri Claymoor", care se dădeau o dată pe an, la casa fiecărei familii boiereşti de rangul întâi.
Mai erau baluri precum cel de la Hotelul Stadt Pesth, cu sală de cafenea şi şantan, care s-au ţinut timp de 50 de ani. Doar sâmbătă seara nu era spectacol.
Veselie cu dans, fursecuri şi cruşon
Celebra actriţă de comedie Stela Popescu spune că în tinereţea ei se organizau foarte des petreceri în grupurile de tineri care împărtăşeau câteva lucruri în comun. Se adunau la cineva care avea un spaţiu mai mare în casă şi care-i aştepta cu fursecuri, cu câteva sendvişuri şi foarte mult dans... Era suficient.
„Mai o prăjitură, mai un pahar cu cruşon... Se prepara într-un vas mare din sticlă sau din metal şi era un soi de cocktail din fructe şi sirop de zahăr, la care se adăuga doar un strop de alcool. Asta era băutura tipică la petrecerile din vremurile tinereţii mele", spune Popescu.
Cochetăria, la „gazeta de perete"
Actriţa a subliniat faptul că în ultimii 30 de ani alcoolul a câştigat un teren fantastic în rândul tinerilor. „Acum preferă discotecile şi beau foarte multă bere sau tării. La noi nu exista aşa ceva. Eu, cel puţin, mâncam brioşe şi beam iaurt".
Româncele au fost tot timpul cochete, dar abia după revoluţie şi-au câştigat dreptul la frumuseţe. „Îmi amintesc că, dacă erai îmbrăcată mai deosebit, te găsea cineva care să arate cu degetul. Cum spune şi vechea zicală: unii erau mai catolici decât Papa. Mai mult, purtai o ţinută uşor ieşită din comun, apăreai la «gazeta de perete» din şcoli şi din universităţi. Mie-mi plăcea să-mi las picioarele la vedere, la sandale îmi mai tăiam baretele din spate, iar odată mi-am cusut o fustă tăiată pe o parte, dar bineînţeles că apoi m-am şi văzut la gazetă...", mai povesteşte cunoscuta actriţă.
Odată cu trecerea anilor se schimbau şi petrecerile. Oamenii mari se răsfăţau cu şpriţuri şi cu multă mâncare. Foarte puţini erau cei care mai aveau plăcerea să danseze. „Pe de altă parte, într-un an, când am făcut Revelionul în Germania, în compania unui amalgam de nemţi, unguri, saşi şi români, aproape toţi au dansat până la ora 7.00 dimineaţa", îşi aminteşte Stela Popescu.
Bani pentru săraci
La petrecerile de binefacere, nobilimea se aduna la licitaţii care ajungeau şi până la 200 de lei. În urma acestora, banii erau donaţi copiilor orfani sau săracilor.
Mâine în Adevărul
Cum se schimbă distracţiile românilor odată cu vârsta
Se încarcă comentariile...
