Managementul durerii

Moartea unei persoane apropiate sau despărţirea de aceasta pot cauza nu numai durere, ci şi furie, vinovăţie, chiaro stare de şoc. Psihologii spun că, de cele mai multe ori, „să fii tare“ nu e soluţia potrivită pentru a supravieţui.

Sentimentele pe care le încearcă o persoană care a suferit o pierdere sunt de multe ori copleşitoare. Cei aflaţi în această situaţie îşi imaginează cu greu o cale de ieşire, însă, spun specialiştii, drumul către liniştea sufletească depinde cel mai mult de felul în care fiecare reuşeşte să se împace cu pierderea respectivă.

Psihologii asigură că nu există nicio durată determinată de suferinţă, nicio reţetă care să facă să dispară toată această angoasă cât ai clipi din ochi. „Multe sentimente însoţesc durerea: teama, furia, vinovăţia. Chiar dacă multe par surprinzătoare, sunt de fapt reacţii naturale la pierderea cuiva sau a ceva drag, iar acceptarea acestora nu face decât să grăbească procesul de vindecare", a explicat Amina Khleef, psiholog în Bucureşti.

După 50 de ani de iubire

Cornel Constantin, din Bucureşti, are 80 de ani. S-a căsătorit pe când avea 27 de ani şi a rămas alături de aleasa inimii sale mai bine de jumătate de secol. Nu a avut copii, însă viaţa celor doi a fost plină de satisfacţii şi împliniri. Viaţa lor liniştită a fost însă zdruncinată în 2005, când soţia lui Cornel a fost diagnosticată cu cancer. S-a luptat câţiva ani cu boala şi chiar au crezut că au învins-o, însă, în urmă cu un an, Cornel şi-a pierdut partenera de viaţă.

„Soţia mea a deschis ochii în două rânduri şi ne-a privit cu nişte ochi trişti pe care nu am să-i uit niciodată. Doctorii ne-au asigurat că nu a avut dureri şi că viaţa ei s-a scurs încet, încet. Zilele care au urmat după înmormântare au fost cumplite. Singur, într-un apartament mare, am trăit aşteptând parcă să se întâmple o minune şi să ne reluăm viaţa întreruptă atât de brutal", a povestit bătrânul. După şase luni de suferinţă, s-a îmbolnăvit şi el, de inimă. A reuşit însă să se recupereze cu ajutorul prietenilor.

Etapele vindecării

Psihologii spun că suferinţa este răspunsul natural la pierdere. Cu cât pierderea este mai mare, cu atât mai intens va fi sentimentul de durere. În 1969, psihiatrul Elisabeth Kubler-Ross a prezentat faimoasele cinci trepte ale durerii.

 Acestea erau bazate pe studiile specialistului, care s-au concentrat pe sentimentele pacienţilor aflaţi în stare terminală, însă ulterior mulţi le-au generalizat şi le-au aplicat şi la alte întâmplări negative, cum ar fi pierderea unei persoane iubite, fie prin moarte, fie prin despărţirea de aceasta. Negarea este faza cu care începe procesul de vindecare.

„Acest lucru nu mi se poate întâmpla mie!", este răspunsul instinctual al celor care sunt în suferinţă. Isabela Moise (27 de ani), din Târgu-Mureş, şi-a amintit cum a primit vestea morţii tatălui ei, pe când era doar o adolescentă. „Mi-a spus mama, abia venisem de la şcoală. Mi-am spus că e sigur un coşmar şi aşteptam să mă trezesc. Tatăl meu murise într-un spital din Iaşi, aşa că, până nu am văzut sicriul cu ochii mei, am refuzat să cred că este adevărat", a spus Isabela.

Furia este următoarea etapă a durerii. Persoana în cauză nu înţelege de ce se întâmplă aşa ceva şi caută vinovaţi în jur. Nu poate accepta că pierderea a survenit din cauza unui accident sau că pur şi simplu nu a ţinut de o altă persoană şi caută, pe lângă vinovaţi, explicaţii.

Negocierea este cea de-atreia fază în procesul de supravieţuire. În acest moment se caută soluţii, chiar dacă imposibile. „Când mama mea a fost diagnosticată cu cancer, mă rugam în fiecare zi să se vindece şi promiteam în schimb să nu o mai părăsesc niciodată, să nu mai lipsesc în nicio duminică de la biserică, eram în stare de orice. Evident, nicio negociere nu s-a materializat. Mama a murit o săptămână mai târziu, liniştită", şi-a spus povestea Ionuţ Şerban (33 de ani), din Bacău.

Depresia este însă poate cea mai grea dintre etapele durerii. Când negarea şi negocierea au eşuat, persoana respectivă este pur şi simplu pusă în faţa pierderii pe care este acum nevoită nu doar să o vadă, ci şi să-i facă faţă. De multe ori sentimentul de tristeţe este copleşitor, iar persoana respectivă nu mai simte bucurie în nimic, nu mai vrea să facă nimic.

„La câteva zile după moartea bunicului, mama, care este de fel o persoană foarte energică, a devenit letargică. Nu voia să mai meargă la serviciu, nu mai voia să stea cu noi, nu dormea deloc sau dormea apoi două zile şi nici nu mai mânca. Nici lecţiile noastre nu o mai interesau.

Devenise o umbră, era din ce în ce mai tristă şi noi nu ştiam ce să facem", şi-a amintit Diana Ionescu (22 de ani). Potrivit tinerei, femeia a rămas în această stare câteva luni. Şi-a revenit încet-încet, cu sprijinul familiei şi al prietenilor care i-au fost alături în tot acest timp. 

Acceptarea este ultima dintre faze. Atunci când o persoană este împăcată cu ceea ce s-a întâmplat, înţelege de ce s-a întâmplat acest lucru şi că viaţa merge mai departe, psihologii consideră că aceasta este practic vindecată de suferinţă.

Paşi spre „normalitate"

Cel mai greu, aşa cum a precizat şi Cornel Constantin, atunci când pierzi pe cineva drag, este să suporţi singurătatea. Chiar şi când ai rude şi prieteni alături, lipsa celui iubit este resimţită dramatic. Cornel spune că a învăţat pe propria piele cum să supravieţuiască pierderii. A cerut ajutorul unui psihiatru, şi-a luat o menajeră pe care o şi ajută din când în când să facă mâncare, şi-a făcut un cont de e-mail ca să corespondeze cu rudele şi cunoştinţele plecate în străinătate, a încercat să socializeze cât mai mult.

„Am un căţel superb, o căsuţă la ţară, petrec câteva ore pe zi la calculator, am avut noroc de nişte rude şi de prieteni care s-au interesat tot timpul de mine. Rezultatele parcă au început să se vadă. Supravieţuiesc, sperând că, în timp, voi intra în normal", a mai spus Cornel Constantin. 

"Când a murit soţia, singur, într-un apartament mare, am trăit aşteptând parcă să se întâmple o minune şi să ne reluăm viaţa întreruptă atât de brutal."

Cornel Constantin Bucureşti

"Multe sentimente însoţesc durerea: teama, furia, vinovăţia. Chiar dacă multe par surprinzătoare, sunt de fapt reacţii naturale la pierderea cuiva."

Amina Khleef psiholog

Trei mituri despre suferinţă

Un grup de psihologi şi consilieri americani de la Centrul de Suport au întocmit o listă cu cele mai comune trei mituri despre durere. Iată care sunt acestea şi care este de fapt realitatea din spatele mitului:

1 Suferinţa va trece dacă o ignori. De fapt, a ascunde durerea nu faci decât ca suferinţa să dureze mai mult şi să devină mai profundă şi mai chinuitoare când va răbufni.

2 Este important să fii puternic. În fapt, să plângi nu înseamnă că eşti slab. Nu trebuie să-ţi „protejezi" prietenii şi familia punându-ţi o mască. Atunci când îţi arăţi adevăratele sentimente, s-ar putea să primeşti şi ajutor. La polul opus, dacă nu plângi nu înseamnă că nu suferi. Fiecare persoană îşi arată durerea în propriul fel.

3 Durerea trece după un an. Nu este un timp „corect" sau „greşit" care măsoară suferinţa. Fiecare persoană simte într-un anume fel, aşa că procesul de vindecare diferă.