„După Revoluţie, nu am mai reuşit să zgâlţâi pe nimeni“

Alături de Adrian Păunescu, cel despre care afirmă că i-a salvat o anchetă

Pe vremea comuniştilor scria anchete şi dobora „capete încoronate“. Şi-a dedicat viaţa presei,  ba a şi făcut un an de închisoare pentru nişte idealuri. Regretele au apărut abia după decembrie 1989.

Cafeneaua unei benzinării de la marginea Capitalei. Ciudat loc de întâlnire pentru un interviu. Petre Mihai Băcanu ne aşteaptă afară, privind pierdut în direcţia angajaţilor care toarnă benzină şi motorină în rezervoare. Ne aşezăm la o masă, sub un televizor deschis pe un post de ştiri, şi primul anunţ este chiar despre scumpirea carburanţilor. Urmează câţiva morţi, o femeie a violat un taximetrist, Băsescu se întoarce la Cotroceni, iar un autocar a derapat pe iarba udă de la marginea şoselei.

O zi de miercuri ca oricare alta. De cealaltă parte a mesei, Băcanu pare să nu fie conştient de existenţa televizorului, deşi vorbeşte aproape numai despre presă. Este povestea vieţii acestui om. Presa, nu asta de astăzi, ci, cum spune el, aia murdară de cerneală, în care un subiect începea în stradă şi se termina în tipografie, în miros de hârtie.

„Weekend Adevărul": Cum era viaţa la Homorâciu, în vrema copilăriei dumneavoastră?
Petre Mihai Băcanu: Să ştii că toate amintirile mele din copilărie, cele importante, mă rog, sunt strict personale. Se leagă numai de mine. Bunăoară, prima amintire care mi-a stăruit mulţi ani în minte a fost dispariţia fetei boierului din sat. Se întâmpla în 1947. Aveam şase ani şi mă jucam cu ea. Bine, boier e impropriu spus. Era un avocat căsătorit cu o farmacistă din sat. Aveau 30 de hectare de teren, şi alea pe deal. Părinţii nu au îndrăznit să-mi spună ce s-a întâmplat. Fuseseră ridicaţi într-o noapte, de comunişti, şi duşi în Bărăgan. N-am mai revă­zut-o decât după Revoluţie.

Când aţi aflat de dispariţia partenerei de joacă?
Mai târziu, aşa, când deja eram mare. Dar, copil fiind, dispariţia unei persoane cu care mă jucam a însemnat ceva.

Cum aţi recepţionat, ca şi copil, această dispariţie? Vă puseseră în temă părinţii cu modul de operare al comuniştilor?
Nici vorbă. Părinţii evitau să vorbească despre asta cu mine. O posibilă explicaţie am aflat-o după Revoluţie: securiştii se bazau foarte mult pe turnătoriile copiilor. Erau cel mai uşor de manipulat. Al doilea eveniment frapant din copilărie a fost când am prins gustul cititului şi am constat că biblioteca tatălui meu, care în mintea mea era plină de cărţi frumoase, legate în piele, dispăruse peste noapte. În locul fostelor cărţi erau „Cultura cartofului", lucrări de Marx... Asta se întâmpla în anii 1950, când aveam 12-13 ani, când te puteau aresta pentru Eminescu, pentru Arghezi.

Ascunsese cărţile?
Nu, le-a ars. Ulterior, mi-a spus că avea foarte multe cărţi de valoare. Mulţi intelectuali din zonă pur şi simplu scoteau cărţile şi le dădeau foc. Nu le ascundeau. Teroarea era mare şi frica de Securitate pe măsură.

Tatăl dumneavoastră cu ce se ocupa?
Făcuse Dreptul şi era notar în localitate. Mama era casnică. Amintirile cu tatăl meu sunt mare parte din copilăria mea. Să-ţi zic despre intrarea la liceu. Nu exista liceu la Vălenii de Munte, cel mai apropiat loc de noi, exista doar la Slănic Prahova. Tata, înainte de a da examenul de admitere, a vrut să verifice cam ce ştiam. De la el am învăţat, practic, să despart o frază în propoziţii. Metoda lui era imbatabilă, mi-a folosit până şi în facultate. Era una mai simplistă, mai logică. Dar, revin, la verificarea respectivă, după gramatică, a fost rândul literaturii. Aveam încă exprimarea copiilor de la ţară, dar mă corecta. La Creangă, mi-a zis că orice ar fi legat de opera sa, pot să închei cu aprecierea lui George Călinescu: „Creangă a ridicat genul amintirilor la rang de poezie". La examen îmi pică Creangă. Şi vorbesc eu acolo şi, la final, îi spun profesorului fraza respectivă. Ăsta a înlemnit: „Măi, de unde ştii tu asta?".

Călinescu era renegat de regim...
„Istoria literaturii" era complet interzisă! Eu am evitat să-i spun că de la tata. Mi-a spus: „Din clipa asta, uită că ştii citatul!".

Dar nostalgia locului unde aţi copilărit o aveţi?
Sigur. Am regretat tot timpul că am stat foarte puţin cu tata. Tata a murit în 1981. În perioada respectivă, stăteam numai în Bucureşti. Asta nu s-a mai întâmplat cu mama. După Revoluţie, deşi eram ocupat la culme, mă duceam în fiecare sâmbătă să o văd pe mama. Tata era un om înţelept. Îl regret foarte mult.

Ce facultate şi-a dorit tatăl dumneavoastră să urmaţi?
Tata voia să fac Dreptul. Dovadă că m-am şi înscris la Drept, dar după Filologie. Doar aşa, ca să-i fac lui hatârul. Dar deja mă decisesem pentru presă. De fapt, am început să scriu în presă la un ziar mic din Brăila, oraşul unde am terminat liceul. Am scris nişte texte...

Vă mai aduceţi aminte primul text scris?
Nu mai ştiu, cred că era un reportaj despre florari. Erau ziare de partid, ca să zic aşa. La Brăila am avut norocul unui secretar general de redacţie, Milea Florian, care ştia gazetărie. Mânca presă. Văzând el că am apetit pentru lucruri mai deosebite, florari, scafandri, m-a luat acolo. Avea pe birou nişte dosare cu articole, puse pe căprării: „Agricultură", „Industrie", etc. Şi mai era un dosar pe care scria „Petrică Băcanu". În peisajul ăla sinistru, din 1959, el voia o mică pată de culoare. Folosea literele de plumb denumite „cursive" şi-mi publica reportajele. Nici nu mă lăsa să mă duc la vreun CAP sau ceva. Îmi spunea: „Nu, tu stai aici şi scrie d-astea, d'ale tale".  Acolo am învăţat foarte mult.

Dar vreun mentor în ale reportajului aţi avut?
În presa românească am avut un singur mentor: Ion Băieşu. Avea un stil mai aparte, găsea câte un mic subiect din orice. Erau puţine exemple pozitive atunci.

De Bogza ce spuneţi? A devenit mentor pentru o întreagă altă generaţie.
Bogza a fost un... reporter. Nu mi s-a părut un geniu al reportajului. Mai mult reportaj d-ăsta, păşunist. ;

"De la tata am învăţat să despart o frază în propoziţii. Metoda era imbatabilă, mi-a folosit şi în facultate."

Petre Mihai Băcanu, un om pentru care viaţa devine sinonimă cu presa. Foto: marian vilău

Scurta viaţă a „Tovarăşului Alexe"

Cum aţi intrat în presa din Capitală?
Întâi am lucrat la revista „Amfiteatru", după ce am terminat facultatea. Am fost adus de Băieşu. Acolo s-a terminat viaţa bună cu o demonstraţie studenţească, de Crăciun. Cred că era prin 1969. S-a interpretat că asemenea manifestări au putut avea loc din cauza presei de tineret, care nu a fost în stare să facă educaţie. L-au schimbat pe Băieşu şi l-au numit pe un profesor de marxism de la Facultatea de Arte Plastice. Un om de treabă, dar îndoctrinat. A făcut varză revista. În 1971, m-am trezit cu un telefon de la Octavian Paler, care tocmai fusese numit redactor şef la „România liberă".  De atunci am rămas la acelaşi ziar.

Cu ce anchete sau reportaje vă mândriţi? Scrise în perioada respectivă.
Sincer, am avut nişte performanţe pe care nu le-am mai avut după Revoluţie. Am dat jos un prim-secretar din judeţul Brăila, ăla era un Dumnezeu la nivel local. Avea nişte afaceri cu nişte oi, o nuntă, o chestie d-asta... Preferam anchetele, cum le spuneam eu, făcute „pe barba redacţiei".

Majoritatea anchetelor, în vremea aceea, se făceau cum se fac şi astăzi: se lua un caz de la poliţie şi se transpunea într-un text. Anchetele adevărate erau cele în care aflai o informaţie şi o investigai singur. Deci, dacă în vremea aia reuşeai să zgâlţâi ceva, era ceva... După Revoluţie, din câte am făcut, Slavă Domnului!, nu am mai reuşit să zgâlţâi pe nimeni.

Să înţeleg că aţi fost mai atras de anchetă, ca gen jurnalistic.
Secţia la care am lucrat eu se numea „Reporteri Speciali - Anchete Speciale", o combinaţie de anchete şi reportaj. Am multe anchete... Celebră a rămas ancheta numită „Tovarăşul Alexe". Am făcut un întreg serial, cu un coleg de redacţie, care avea o figură aşa, de şef. Intram val-vârtej, ne dădeam de „sus"... Victimele cele mai uşoare erau cele de la restaurante. Tot succesul era scos din răspunsul la întrebarea: „Cine e şef aici?". Dacă nu găseai şeful, nu te lua nimeni în seamă. Dacă îl găseai, ancheta mergea. Am făcut-o serial, cam de vreo 7-8 episoade. Din toate personajele, unul singur a întrebat de unde suntem.

Era un fel de incognito, să înţeleg.
Da, un incognito. Eu eram un fel de „secretara tovarăşului", care era colegul. „Tovarăşul Alexe" era un tip scârbos, care nici nu dădea mâna cu oamenii. Zicea că sunt murdari pe mână...

Dar care era obiectivul acestui serial?
Să demonstrăm, mai întâi, că ăştia toţi sunt sătui de controale. Şi că, oricum, după controale, începeau: „Nu vreţi să vă servim cu ceva?". Apoi ne dădeau pungi cu de toate. Sticle cu whisky, curcani, tot. Ne trebuiau şi fotografii. Şi scoteam toate pungile în faţă, unde puteau fi pozate de fotograf, care era ascuns într-un boschet. Ancheta a avut un mare răsunet. La un moment dat, a venit mesaj de la „Secţia de Presă". Trebuia să ne oprim.

Despre Octavian Paler şi cenzura comunistă

Cum era Octavian Paler, în calitate de redactor-şef? Lumea îl ştie mai mult ca scriitor.
Paler avea simţul nevoii unei anchete pe zi. Erau câteva rubrici care ţineau ziarul. Eu primisem şi rubrici zilnice. Păi, am ţinut rubrica „Zig-Zag" vreme de 20 de ani. Era un melanj de ştiri utilitare, inedite, de interes public. În plus, luasem şi o rubrică de externe, de pe ultima pagină. Nici nu aveam titlu pentru ea. Îi spuneam „Rubrica de cioace". Iar Paler îmi cerea şi anchetă. „România liberă" a încercat să fie mai liberală decât „Scânteia". Ne cereau să dăm ceva cu Ceauşescu. Mare, ziceau ei! Paler dădea ştirea mare, în 7 coloane, pe frontispiciul primei pagini, şi jos erau alte chestii. Tot timpul se încerca să mai fie ceva şi pentru cetăţean.

Aţi vorbit vreodată despre probleme politice cu el?
Nu era nevoie. Îl simţeai. N-a scris nimic laudativ la adresa partidului. A acceptat să i se spună ce să scrie, dădea comandă în ziar, dar n-a scris nimic laudativ, cum se făcea în epocă. Aşa am învăţat toţi să scriem printre rânduri. Oricum, devenise tot mai greu să faci anchete. „Secţia de Presă" era cu ochii pe noi. Ne întrebau: „Aici de ce aţi dat asta?". „Care a fost interesul aici?". De aici a început să mi se şi tragă.

De la anchetele ce nu respectau „direcţia"?
Nu neapărat. De la mai multe lucruri adunate. La un moment dat, am scris o anchetă despre metoda unui profesor de tratare a paradontozei. Ministerul îi punea beţe-n roate. Am documentat-o foarte bine, am vorbit şi cu un ministru secretar de stat în minister. Am făcut şi un film, difuzat pe „TVR", despre un miner căruia i se mişcau dinţii în gură de la silicoză şi, după ce a fost operat şi i se puseseră implanturile doctorului, l-am filmat în timp ce muşca dintr-un măr.

Am lucrat la film vreo 3 ani. Mi se părea nemaipomenit ce făcea doctorul ăsta, mai ales în vremea respectivă. Paler se cam îndoia de articol. Şi-a dat seama că o să iasă scandal. Norocul meu a fost că, la un moment dat, a venit la el Păunescu. Paler era cu articolul pe masă. Păunescu i-a spus: „Dacă nu-l publicaţi, îl public eu". Lui îi plăceau astea cu vraci, tratamente... Paler a decis să-l publice. După apariţie, a sărit în sus însuşi ministrul Sănătăţii. Paler a fost nevoit să scrie o scurtă dezminţire. Eu n-am vrut să cedez. S-a făcut o şedinţă, le-am spus că merg cu subiectul până-n pânzele albe. A apărut a doua zi o rectificare, că textul fusese incomplet documentat. Viaţa a demonstrat, ulterior, că doctorul respectiv avea dreptate.

Şi atunci, totuşi, de unde veneau conflictele cu cenzura din epocă, despre care vorbiţi?
Problemele mi-au venit de la rubrica de informaţii. Ţin minte că m-au sunat cei la „Asociaţia Chinologică". Primiseră nişte conserve din străinătate şi voiau să anunţe membrii să vină la sediul central să le ridice. Am îmbrobodit-o, că s-a înfiinţat o bibliotecă la „Asociaţia Chinologică", unde iubitorii de câini se pot duce să ia cărţi. S-au prins. A ajuns la „Tovarăşa", care a sărit în sus. Cum să ajungă carnea la câini?

Scandal mare.
Daaa.... Mai dădeam din când în când ceva despre reclamă, „Nicio masă fără peşte oceanic". Era o reclamă pusă în zona Giuleşti, o vedeai din tren. Am scris ceva cuminte despre reclamă, şi am băgat o codiţă: „Chiar niciuna?". A ieşit scandal. După doi ani, vopsiseră ăştia reclama, sau nu mai ştiu ce-i făcuseră, am reluat subiectul. Iarăşi, am încheiat: „Ce de peşte...".

Asta se întâmpla în anii 1980, când nu mai era nimic în magazine. De fiecare dată, scandal. Nu mai semnam o săptămână, o lună. Cea mai neplăcută surpriză a fost când am dat poziţia navelor maritime din România. Informaţii publice, erau afişate şi la portul din Constanţa. Am scris ştirea, am plecat pe la ora patru, îngrijeam un câine prin Dămăroaia. Când m-am întors acasă, soţia mi-a zis: „Du-te repede la redacţie, că e scandal monstru.

Ceauşescu, tot...". Paler era plecat. Nu înţelegeam, dădusem ştirea asta de o sută de ori înainte. Ulterior, am aflat. Printre astea era şi o navă care transporta arme prin Nigeria. Nu voiau să se ştie. Nici măcar ăia care urmăreau poziţia navelor nu ştiau de aşa ceva, din moment ce au pus-o pe listă. 

"Paler n-a scris nimic laudativ la adresa partidului. A acceptat să i se spună ce să scrie, dădea comandă în ziar, dar n-a scris nimic laudativ, cum se făcea în epocă."

„Suntem nişte cârpe dacă stăm şi înghiţim"

„Weekend Adevărul": Haideţi să vorbim şi despre cum aţi ajuns să fiţi arestat. În primul rând, cum a apărut planul tipăririi şi lansării unui ziar de protest?
Petre Mihai Băcanu: Situa­ţia din presă se stricase rău de tot. Nu mai ştiai ce să scrii. Putea să se întâmple un scandal de la orice. Mi-a stăruit în memorie acţiunea Anei Blandiana. Mi-am zis, „Domne', dacă o femeie face asta, noi suntem nişte cârpe dacă stăm şi înghiţim".  Am discutat cu mai mulţi colegi din presă. Unii m-au refuzat, dar nu m-au turnat. Au marşat trei colegi. Am hotărât să scoatem o gazetă de protest. L-am atras pe maistrul de la paginaţie, în ideea de a face rost de litere. Ca să nu fim prinşi, am decis să folosim litere de zeţărie. Ca pe vremea lui Gutenberg, literă cu literă. Maistrul mi-a spus că-i este imposibil să le scoată. Avusese  loc un incident la Casa Presei, nişte muncitori dăduseră foc unui depozit de sfoară.

Începuse o anchetă, probabil.
Da, era plin de securişti p'acolo. Am ales o altă variantă. Să culegem electronic, pe primele calculatoare apărute în România. Nici nu ştiam foarte bine cum funcţionează. A căzut şi varianta asta. Ne-am dat seama că, oriunde am scoate hârtiile, Securitatea avea amprente cu defectele maşinilor de tipărit. Deci ne-ar fi găsit imediat. În final, maistrul a făcut rost de litere. Mi le trimitea prin paginile ziarelor apărute în ziua respectivă. Le lua dintr-un coş, erau litere folosite la alte ziare, litere pe care tipografii le lăsau deoparte. Am găsit un apartament în care să ne amplasăm tipografia şi am început.

Textele în cât timp le-aţi scris?
O zi. Rapid. Nu asta era problema. Problema era de organizare. Aveam litere de corp 6, altele de 8, altele de 12. Aveam o criză de „i"-uri. N-aveam „i"-uri. Puncte făceam din „punct şi virgulă", le mai ciupeam puţin. I-am zis ziarului „România". Am scos prima pagină şi începusem lucrul la cea de-a doua. Găsisem şi un mijloc de distribuţie. Vorbisem cu un meteorolog, ne punea la dispoziţie un balon care, la 10.000 de metri, se spărgea şi hârtiile s-ar fi împrăştiat ca nişte manifeste.

Ce plan...
Da. La difuzoare ne-am blocat. Aici a fost şi greşeala mea. Deja, la acest moment, mult prea mulţi ştiau de planul nostru. De aici ni s-a tras. Am crezut că revolta e atât de mare, că n-o să toarne nimeni. M-am înşelat. La Piteşti, un doctor, pe care-l ajutasem, de altfel, m-a turnat. Fusese deţinut pentru nişte chiuretaje şi era interogat periodic. Când a auzit ce voiam să facem, s-a dus la Securitate. Ne-au lăsat câteva zile, ne-au urmărit şi au venit peste noi în casă.

Unde v-au dus?
La închisoarea Securităţii. Am fost deţinut un an. Eram numai deţinuţi politici. Ne interogau câte 72 de ore. Nu băteau anchetatorii, erau alţii, de profesie. (arată spre unul dintre degetele de la mână, zdrobit). M-au eliberat pe 22 decembrie 1989.

Aţi intuit venirea Revoluţiei?
Pe 1 decembrie 1989, m-au mutat de la Jilava la Rahova, pentru un supliment de anchetă. Prin 20 decembrie am auzit din celulă nişte zgomote de elicopter. Era ceva ciudat.

V-aţi dat seama că se apropie ceva?
Nu, nu mi-am dat seama. Mi-au atras atenţia elicopterele astea, care tot survolau. Colegii de celulă au zis, „Domn'le, se întâmplă ceva". Eu m-am gândit că survolează ceva pe la Casa Poporului. Noaptea, când era linişte, mai puteai auzi ce ziceau cei anchetaţi. Ei, în noaptea respectivă, am auzit pe cineva strigând: „Mor pentru popor!". Atunci mi-am dat seama că se întâmplă ceva. În plus, gardienii erau surescitaţi, ulterior am aflat că fuseseră cu toţii la Timişoara.

În 22 decembrie, un gardian ne-a anunţat: „Făceţi-vă bagajele". Colegii s-au speriat, au zis că ne omoară. Eu, în schimb, i-am îmbărbătat: „E cam greu la anii ăştia să dispară un om aşa". I-au scos pe ei întâi, nu ştiu unde i-au dus, apoi m-au scos şi pe mine. A coborât şeful Cercetărilor Penale, un colonel, care mi-a întins mâna şi mi-a spus: „Din clipa asta, domnule Băcanu, cred că o să scrieţi tot ce vreţi" . Era 22, după plecarea lui Ceauşescu. Şi, practic, m-a scos în stradă.

Unde se duce, mai întâi, un om abia ieşit din închisoare?
Uşor, aşa, am ieşit în Piaţa Unirii, unde era un vacarm imens. Acolo, un tânăr m-a recunoscut şi s-a oferit să mă ducă acasă. Am încercat să o luăm pe Şoseaua Viilor, dar n-am reuşit. Ne-am întors în centru, pe la Arcul de Triumf, şi am ajuns la Casa Scânteii. Dacă tot eram acolo, i-am spus să trec să-mi văd şi eu colegii. În clipa aceea, toţi au venit să mă vadă, pentru că între timp se anunţase că n-aş mai fi viu pe la televizor.

Atunci aţi decis să vă duceţi la TVR?
Da, mi-au adus ei familia din Pajura şi, după momentul TVR, am luat-o spre casă. Momentul cheie pentru mine a fost seara din 22 decembrie, când am stat şi m-am uitat la televizor, parcă priveam totul cu alţi ochi. Când s-a înnoptat şi a început să se tragă, mi-am zis că e ceva în neregulă. La televizor se făcea apel la oprirea focului. Nu mi-am propus altceva decât să fiu cu un ochi mai atent. Le-am şi spus colegilor că e ceva în neregulă cu revoluţia asta. Dovadă este că, la numai câteva zile, mi s-a făcut propunerea să intru în FSN. Dar, pentru mine, intuiţia clară a ceea ce avea să se întâmple a avut loc în 27 decembrie, când m-a sunat Silviu Brucan, care m-a întrebat: „Pot să scriu şi eu la ziarul dumitale?".

Când fuseserăţi instalat ca redactor-şef?
Pe 23 decembrie. Mă numiseră colegii.

Şi fostul redactor-şef?
Fugise. Culmea este că eu am toată aprecierea faţă de fostul redactor-şef, Maria Costache, care nu era o somitate în presă, nu scria, era activist, dar a avut decenţa să nu se mai bage, să stea în banca ei, ceea ce nu s-a întâmplat cu mulţi.

Spuneaţi de Brucan...
Aşa, mi-a adus un text, pe care îmi are rău că nu l-am păstrat, scris de mână. Când l-am citit, la final, am rămas surprins. Finalul suna cam aşa: „Din această clipă, FSN păşeşte în campania electorală".

Dar aţi intuit şi toate dezas­trele sociale ce aveau să urmeze: Târgu-Mureş, mineriada, protestele de stradă?
Am intuit că nu sunt sinceri.

"Stimaţi telespectatori şi concetăţeni, emoţiile mele sunt extraordinar de puternice. Acum două ore, când am ieşit din închisoare, primul gest pe care l-am făcut a fost să sărut pământul românesc. Poate voi mai avea ocazia să vă povestesc câte ceva. Acum, tot ce vă rog este să aveţi înţelegere faţă de toate care se întâmplă în ţara noastră. Să se acţioneze cu calm. Pentru ceea ce am luptat noi, iată că s-a realizat. În linii mari, am fost arestat acum un an de zile. Am scos un ziar care s-a numit „România". Vă mulţumesc."
declaraţia lui Petre Mihai Băcanu de la TVR, 22 decembrie 1989

"Prea mulţi ştiau de planul nostru. De aici ni s-a tras. Am crezut că revolta e atât de mare, că n-o să toarne nimeni. M-am înşelat."

„Presa scrisă poate să înceapă să urce. A trecut perioada în care lumea a vrut scandal"

În perioada critică de după 1990 aţi militat pentru nişte lucruri, să le zicem, de foarte mult bun-simţ: fenomenul Piaţa Universităţii, Avocatul Poporului. Presa era foarte tulbure în perioada aia. Aţi simţit că sunteţi împotriva vântului?
Era greu, pentru că se aruncau ziarele din tren. Tipografii primeau ordin şi hotărau ei ce să intre şi ce să nu intre în ziar. Şi ne spuneau: „Bă, băieţi, vă trece vremea şi rămâneţi şomeri". Aşa se explică de ce am decis să introducem în România culegerea electronică, la calculator.

Când s-a întâmplat asta?
În 1991. Să nu credeţi că am luat lucruri noi. Aveam un calculator care avea o carcasă de lemn... Dar vremurile erau grele. Aruncarea ziarelor din tren, povestea cu tipografia, nu aveam acces la informaţie, anchetele ne erau blocate.

Aţi fost prima societate din România care s-a privatizat. La cât timp după ce s-a dat legea s-a întâmplat asta?
Curând. Legea a fost făcută de un mare profesor universitar specialist în drept comercial, descoperit de Petre Roman. Însă profesorul a strecurat în lege ceva ce lor le-a scăpat. Ei concepeau privatizarea la nivel industrial. Şi profesorul acesta, mare somitate, a strecurat în lege că „aceste mici întreprinderi de 20 de persoane se pot asocia". Noi eram 120 de inşi, am făcut şase socie­tăţi şi apoi ne-am asociat. În graba aia, când le-am făcut, eu era să uit chiar numele „România Liberă". Noroc că făcusem o editură „România Liberă".

Pierdeaţi brandul..
Da, pierdeam brandul! După noi, s-au privatizat toţi. Ţin minte că eu îl cunoşteam pe directorul unui mare trust, care avea vreo 30 000 de oameni. S-a nimerit directorul la mine, când eu discutam cu avocatul trimis de Guvern să verifice cum ne-am privatizat. Ăsta a băgat la cap şi a făcut la fel. Vă daţi seama ce înseamnă să împarţi aproape 35 000 de oameni la 20 de oameni? Deci dorinţa de privatizare exista.

Când aţi încheiat relaţia cu „România Liberă"?
Acum vreo doi ani. Tot atunci am scris şi ultimul text. Aveam vederi diferite.

Cum vi se pare ziarul de azi?
Îl citesc. Acum poate că s-au mai lecuit şi ei, dar o luaseră tare pe panta tabloidizării. Lipseau anchetele, informaţia reală. Atâta vreme cât un ziar se face de pe agenţii... Nu mai ies ziariştii pe teren. Când scriam, în tinereţe, îmi creasem un cerc de oameni care ştiau că mă interesează anumite lucruri şi, când puteau, mă ajutau. Dar e nevoie de timp pentru asta. Trebuie să cunoşti omul, să-l ştii la faţă. Eu nu aveam bani să le dau, dar mă băteam cu administratorul ziarului să le mai bage câte un anunţ la „Mica publicitate". Astăzi, se iau agenţiile. Ceea ce eu numesc „Metoda BBC": află ceva, dă telefoane, îl întreabă pe unu' ce părere are şi dă subiectul.

Presa tipărită mai are vreun viitor?
Declinul a fost. De aici poate să înceapă să urce. Cu o condiţie. Fiecare redacţie să-şi facă un corp de cinci oameni care să se ocupe numai de anchete, şi de cinci oameni care să se ocupe numai de informaţii utilitare. Informaţia trebuie să se întoarcă la cetăţean. Chiar şi unde să-şi pună tălpi la pantofi. Să nu umble omul de nebun prin oraş, să ştie din ziar unde să se ducă. Mai e o chestiune... A trecut perioada în care lumea a vrut scandal. Gata, s-a săturat de asta! Trebuie să-i dai ceva pozitiv. Şi pozitivul este altceva decât pe vremea mea. Azi, poţi scrie despre nu ştiu ce tânăr care a descoperit un panou solar. Sau nu ştiu ce motor cu apă.

Credeţi că presa online o să înlocuiască presa scrisă?
Nu cred. Nu ştiu dacă ştiţi, ziarul se citeşte foarte bine la ţară. Nu fac abonamente, e adevărat. Dar de citit din mână-n mână, îl citesc.

Proiecte de viitor legate de presă mai aveţi?
Nu, clar nu. Scriu nişte cărţi. Literatură, memorialistică. Am în cap 15 cărţi. Lucrez în paralel la vreo trei.

CV: Jurnalist de carieră

Numele: Petre Mihai Băcanu.
Data şi locul naşterii: 11 decembrie 1941, satul Homorâciu, comuna Izvoarele, judeţul Prahova.
Studii: A absolvit, în 1964, cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Activitate profesională:
- În perioada 1959-1967 a fost redactor la ziarul „Înainte", din Brăila, şi la ziarul „Viaţa nouă", din Galaţi.
- Redactor la revista „Amfiteatru", între anii 1967 şi 1970.
- Redactor la cotidianul „România liberă", în perioada 1970 - 1988.
- În perioada 1988-1989, a fost deţinut pentru editarea ziarului clandestin „România", împreună cu Mihai Creangă, Anton Uncu, Sandu Chivoiu, Niculescu Maier.
- La 22 decembrie 1989, devine director executiv al cotidianului România liberă, funcţie pe care o deţine până în 2010.
Activitate culturală:
- A publicat volumul „Flăcări sub apă" (1988).
Distincţii:
- 1990 - Premiul pentru Jurnalistică „Freedom House".
- 1991 - Membru al „Federaţiei Internaţionale a Editorilor de Ziare" (F.I.E.J.)
Locuieşte în: satul Homorâciu, judeţul Prahova.