Adevarul.ro

Iubite de cei care le folosesc afectiv şi detestate de cei care le găsesc o „prosteală“, diminutivele apar şi dispar după bunul plac al utilizatorilor, pentru că nu există reguli stricte. Unii le-au moştenit din familie, alţii au început să vorbească despre „puişor“ şi „pisicuţă“ când au devenit iubiţi şi despre „picioruş“ şi „pătuţ“ când au ajuns părinţi.

Teodorina Brumariu i-a alintat pe cei dragi cu „puişor" şi „iubiţică" de când se ştie. Şi-a dat seama că foloseşte mai multe diminutive decât cei din jur de-abia cu câţiva ani în urmă, când nepoata ei a început s-o corecteze. Dar doamnei Brumariu, acum în vârstă de 85 de ani, îi face plăcere să-i spună nepoatei „scumpico", „frumuşico", „drăguţico" sau „elegănţico" şi să pregătească „ciorbiţă, tocăniţă, sărmăluţe, fripturică şi cartofiori".

Citiţi şi:

De ce avem nevoie de semnele diacritice

Antidot pentru greşeli de exprimare

„Sunt o fire veselă, optimistă, înclin mai mult spre partea frumoasă a vieţii, probabil de acolo mi se trage", explică Teodorina Brumariu. I se pare că astfel trece mai uşor peste necazuri şi a observat că le face viaţa mai frumoasă celor dragi, măcar cât durează conversaţia.

PATUL devine „PĂTUŢ"

Diminutivele au intrat în viaţa Alinei Fekete - care n-a fost niciodată genul care bea „cafeluţă", mănâncă „ciorbiţă" şi trimite „pupici" - acum un an, o lună, două săptămâni şi şase zile. Atunci a devenit mamă şi lumea copilului ei s-a dovedit prea mică pentru a fi exprimată în cuvinte fără sufixele „uţă", „el", „ică", „aş".

„E cam greu să spun că odrasla mea, de 70 de centimetri în total, are degete la picioare, când ele sunt «degeţele». Şi nu are dinţi, ci «dinţişori», iar ăla cu singuranţă nu este pat, ci «pătuţ». Cu greu pot să spun că are urechi şi nu «urechiuşe» şi, probabil că, dacă ar mânca cu o lingură ar avea mari probleme", povestea Alina pe blogul ei (zu-zuzi.blogspot.com) anul trecut. Se simţea ca şi când s-ar fi mutat într-o lume a păpuşilor în care avea nevoie de cuvinte noi pentru a numi lucrurile din jur, „atât de evident şi impresionant de mici".

Aşa a început Alina să-i dea copilului „maşinuţa" şi „lopăţica", să-l învelească cu „păturica". „Cu siguranţă folosesc mai multe diminutive ca înainte, dar e ceva normal. Când îl alint îi spun «omuleţ», pentru că aşa şi este, un om în miniatură", povesteşte ea. Dar trebuie să existe o limită, crede ea, aşa că băiatul ei nu mănâncă „morcovei" şi nu bea „apică". „Încerc să-i vorbesc mai degrabă ca unui adult şi prefer să nu pocesc cuvintele sau să mă prostesc în faţa lui. Îl ajut pe el să crească înspre lumea mea, nu invers", explică Alina.

Orice exces dăunează

Acelaşi principiu îl aplică şi Mihaela şi Andrei Conţiu, părinţii Sofiei, născută în toamna lui 2008, şi încearcă să se ţină cât mai departe de tentaţia de a folosi diminutive în preajma copilului.

Tatăl scrie însă, pe blogul pe care l-a creat fiicei la o lună după ce s-a născut (jurnalulsofiei.wordpress.com), că nu este totdeauna o misiune uşoară.

Anul trecut, după o rundă de navigat pe forumurile de „mămici", printre discuţii despre „puiuţi", „dinţişori", „ochişori" şi „ghetuţe micuţe", a comis-o. Nu-şi mai aminteşte acum ce diminutiv i-a scăpat atunci, într-o conversaţie, dar probabil era o „parte componentă a Sofiei", un „picioruş", poate o „mânuţă". Dar s-a mustrat şi s-a corectat.

Diminutivele sunt necesare pentru a aduce „o anumită blândeţe, familiaritate sau duioşie" în comunicare, explică Andrei, dar pot dăuna grav dacă nu sunt folosite cu măsură.

„Ce te faci când începi să le foloseşti peste tot: «Domnişorică, vă rog să-mi daţi nişte bileţele de autobuzel, dar de cinci leuţi doar» sau «Iertaţi-mă, domnule, că v-am tamponat Jeepuleţul, dar se pare că am problemuţe cu frânuţele»." Aşa că cei doi părinţi vor să „omoare din faşă" orice astfel de porniri de la care s-ar putea virusa Sofia şi insistă să-i vorbească ca unui adult.

Alintările în viaţa de cuplu

Andra M. (28 de ani) şi soţul ei sunt „puiu şi puiuţ". Numele de alint sunt „marcă înregistrată" în grupul de prieteni. Dar într-o zi, aflaţi într-un magazin de vopsele, Andra i-a vorbit soţului atât de mult cu „puiu" încât vânzătoarea a făcut factură pentru Puiu M. „Unora li se par dulcegării, altora, că ar duce la depersonalizare. Pentru noi e un joc", explică ea.

Diminutivele sunt nelipsite din viaţa multor cupluri. Unii îşi spun pe nume doar atunci când se ceartă, altfel sunt „iubiţel", „pisoiaş" , „ursuleţ", ba chiar şi „sconcsuleţ", „umflăţel" sau „bestiuţă". Smaranda (25 de ani) şi Marius (27 de ani) sunt acum în „familia mâţelor". Ea este „mâţ" şi el „mâţoi". Au trecut însă şi prin „bita" şi „bitu", „veve" şi „veveroi". Smaranda crede că, dacă numele de alint dispar din cuplu, dispare şi iubirea.

„Brânzica" şi „lăpticul" au ajuns în reclame şi la raft

Specialiştii în marketing se inspiră şi ei, în ultima perioadă, din conversaţiile cu diminutive pentru a crea strategii care să apropie brandurile de consumatori.

În opinia lui Bogdan Brânzaş, Creative Director şi preşedinte al companiei de branding Brânzaş, strategia abordată de comercianţi este una logică, având în vedere că mulţi au tendinţa de a folosi diminutive în interacţiunea cu persoanele apropiate. „Mergând pe această logică, brandurile care au ca explicaţie de produs diminutive pot crea o apropiere", declară el.

Cele mai alintate

Tipurile de produse care pot fi susţinute de diminutive sunt mai ales cele de larg consum, cu precădere cele din zona produselor de consum zilnic, unul dintre exemplele larg răspândite fiind produsele lactate, „brânzică" şi „lăptic".

„De obicei, brandurile care folosesc factori emoţionali de acest tip - apropiere, familiaritate, afecţiune - sunt cele legate de gospodărie, casă şi familie, în special cele care nu pot să se diferenţieze obiectiv, prin atribute principale, legate direct de produs", explică Ştefan Liuţe, director al companiei de branding Grapefruit. „Există numeroase domenii unde diferenţierea n-o poate face nimeni decât prin atribute secundare, care nu sunt direct legate de produs. În opinia lui, diminutivarea este justificată dacă mizează pe afectivitate ca factor de convingere, „un factor de natură emoţională, cel mai adesea eficient, dacă este bine folosit".

Excesul de diminutive poate duce la suprasaturaţie şi la tendinţa de a cădea în fals, fapt care determină respingerea involuntară din partea consumatorilor. „Prin suprasaturaţie se creează o relaţie inversă, consumatorul dorind, totuşi, să aibă parte şi de o abordare serioasă", declară Brânzaş.

Totodată, un alt risc este

ca diminutivele, şi în general un stil de comunicare apropiat şi informal, să creeze mărcii un „ton" fals. Specialiştii sunt de părere că acest inconvenient poate fi combătut printr-un comportament adecvat al brandului în relaţia sa cu clientul.

Asocierea cu vorbirea populară, motiv de respingere

Diminutivele sunt asociate vorbirii populare, comunicării informale, dar şi afectivităţii şi ironiei, spune lingvistul Rodica Zafiu. Sensul lor obiectiv este acela de mai mic însă, după cum explică Iorgu Iordan în „Stilistica limbii române" (1944), există şi diminutive afective, „copilaş", „fetiţă", care n-au neapărat legătură cu dimensiunea, dar şi unele ironice, care indică o depreciere, ca „doctoraş", „profesoraş" sau „vilişoară".

Vechi şi nou

În timp însă, unele şi-au pierdut valoarea şi conotaţiile. Este cazul unor denumiri culinare, considerate cândva diminutive afective, dar intrate între timp în limbajul comun şi în listele de bucate: „ciorbiţă, mămăliguţă, sărmăluţe". Altele au apărut peste noapte, cum se întâmplă cu expresia folosită de tineri, în special în comunicarea online, „te pupic dulcic". La fel şi diminutivele folosite din nevoia de a crea o relaţie apropiată acolo unde ea nu există. De exemplu, între client şi vânzătoarea care-l întreabă dacă vrea să-i facă un „bonuleţ" sau îi cere „bănuţii". „Unele sunt puţin ridicole, dar sunt inevitabile", spune Zafiu.

Asocieri aleatorii

Nu sunt însă greşite, pentru că nu există reguli stricte. Diminutivele se formează cu ajutorul unor sufixe ca „el", „iţă", „ică", „aş" sau „icic", asociate însă aleatoriu cu anumite cuvinte. Oricine cunoaşte limba română se poate juca cu aceste sufixe, „după ureche", fără teamă că va greşi.

Corectitudinea nu este, însă, un criteriu pentru cei care ţin la forma literară a limbii şi resping folosirea diminutivelor, adaugă Zafiu. Asocierea se face mai degrabă cu factorii sociali, prea puţin studiaţi în România. „Multora le sună a vorbire de la ţară, a vorbire incultă", spune Zafiu.

Totuşi, în dialogul în familie sau între prieteni, folosirea lor este firească, crede lingvistul. Nu însă şi într-o situaţie de comunicare formală, unde pot fi nepotrivite şi devin ridicole, cum este cazul „bonuleţului" sau „hârtiuţei" oferite de un funcţionar unui contribuabil venit să-şi plătească taxele. „Diminutivele reprezintă totuşi o bogăţie a limbii. Condamnabilă e folosirea abuzivă sau excesivă", conchide lingvistul.