VIDEO De ce credem în deochi?
0
O stare de moleşeală ce se instalează brusc, o durere insuportabilă de cap sau, pur şi simplu, o stare de rău general îşi găsesc leacul în descântecele împotriva deochiului. Fie că locuiesc la ţară sau la oraş, mulţi dintre români îşi „vindecă“ şi azi stările de rău cu ajutorul descântecelor moştenite din bătrâni. Cât de eficiente sunt acestea şi de ce credem în ele?
„Când mă deochi, mă loveşte o moleşeală soră cu leşinul. Am chestia asta de mică. La câteva minute după ce se miră cineva de vreo haină de pe mine, de cum îmi stă părul - indiferent că e aranjat frumos sau nu -, mă izbeşte o stare generală de rău. Uneori îmi vine să casc şi nu mă mai pot concentra la nimic. Alteori, îmi doresc doar să mă întind şi să adorm", spune Adriana Maftei (27 de ani).
O găină pentru un leac
Tânăra a început să creadă în deochi de mică. „Îmi amintesc că, pe când aveam vreo şapte ani, eram cu părinţii în gara Braşov, într-o vară, şi o femeie în vârstă a venit la mama şi i-a spus să aibă grijă mare cu mine că mă deochi. La vârsta aia, am privit-o pe femeie ca pe-o vrăjitoare şi mi-am cuibărit fruntea în palma mamei. Mi se făcuse frică să nu-mi facă ceva farmece. Ţin minte doar că femeia a mai schimbat câteva vorbe cu mama şi s-a dus. Tata i-a spus mamei, care devenise uşor îngrijorată, să nu mai asculte toate babele şi apoi ne-am văzut de-ale noastre", povesteşte Adriana. La nici un an mai târziu, Adrianei i s-a făcut rău pe când se afla la bunici, în vacanţa de primăvară.
„Mâncasem nişte turte fierbinţi şi la jumătate de oră după aceea, am început să vomit, să am dureri de cap atât de mari încât nici nu îmi mai venea să ies cu ceilalţi copii, pe uliţă. Mamaie mi-a dat o pastilă şi, dacă a văzut ea că nu-mi trece în două ore, a prins o găină şi m-a luat cu ea la o vecină care ştia să descânte. Femeia avea vreo 80 şi ceva de ani şi un obicei nesuferit: îmi scuipa fruntea în timp ce o masa tare cu degetul mare şi mormăia ceva. La nici o oră după ce ne-am întors de la babă, mi-a revenit cheful de joacă", îşi aminteşte tânăra.
Descântec prin telefon
Altădată, i s-a făcut rău în tren.„Mă întorceam de la mare cu nişte prieteni, pe când eram în facultate, şi ei se mirau că m-a prins soarele doar pe faţă, nu şi pe umeri. Şi cum râdeam noi de diverse lucruri, am simţit deodată că-mi vine să leşin. Mi-au dat pastile de stomac, de cap, dar nimic. La două ore după ce m-am lungit pe bancheta din compartiment, am sunat-o pe mama să-mi zică de deochi prin telefon, că altfel cred că acolo rămâneam", crede Adriana.
În mod surprinzător, şi de această dată leacul a avut succes, iar tânăra studentă pe atunci, şi-a venit în puteri la scurt timp după ce mama ei i-a zis de trei ori „Tatăl Nostru" şi o dată descântecul pe care l-a „furat" de la bunica ei. „Prietenilor mei le-a venit greu să creadă că mi-am revenit datorită descântecului. Unul dintre ei chiar mi-a zis «ori şi-au făcut pastilele efectul, ori e autosugestie». Pentru mine, atât timp cât descântecul funcţionează, voi continua să apelez la el", ne-a mai spus Adriana.
Ochiul şi energiile
În timp ce parapsihologii pun starea de rău generată de deochi pe seama unui transfer de energie, defunctul profesor de folclor Alan Dundes, care a predat la Universitatea Berkeley din California, a elaborat o teorie care-i împarte pe cei vulnerabili şi pe cei imuni în funcţie de umiditatea ochilor.
În cartea sa „Wet and Dry: The Evil Eye" („Umed şi uscat: ochiul rău", în trad.), Dundes încearcă să explice că răul făcut cu privirea are legătură cu simptomele de uscăciune, contracţie, deshidratare a ochilor. Astfel, persoanele care-şi menţin umiditatea ochilor nu sunt atinse de „ochiul rău". Asta pentru că unele popoare reprezintă imunitatea la „ochiul rău" prin peşte, despre care se ştie că este în permanenţă într-un mediu umed.
O credinţă cu rădăcini adânci
Semnificaţia deochiului diferă de la o cultură la alta, dar credinţa este mai răspândită în rândul popoarelor din Orientul Mijlociu, din estul şi vestul Africii, America Centrală, Asia Centrală şi de sud, dar şi din Europa. Numeroase referiri la deochi se regăsesc în Vechiul Testament. Cercetătorul Frederick Thomas Elworthy susţine că Grecia Antică a moştenit această credinţă de la Egiptul Antic şi a transmis-o mai apoi
Romei Antice.
Românii au tot mai multă încredere în actul magic
Dacă la noi funda roşie este nelipsită din vestimentaţia copilului nou-născut, la vecinii noştri turci, pandantivele „nazar“, vândute în orice piaţă publică, ţin deochiul la distanţă
Primele atestări ale descântecelor de „ochi rău" pe meleagurile româneşti datează din secolul al-XIX-lea, ne-a explicat etnologul Şerban Anghelescu de la Muzeul Ţăranului Român.
Potrivit credinţelor populare, „ochiul rău" sau deochiul produce stări de ameţeală, fierbinţeală sau de moleşeală.
„Cu toate că răul este în aparenţă minor, descântăturile rostite de babele satului au cuvinte foarte aspre la adresa celor care au puterea deochiului şi care sunt adulţi. Astfel, descântătoarele le doresc bărbaţilor cu asemenea puteri vătămătoare să le crape testiculele, iar femeilor să le crape sânii şi să le curgă tot laptele din ei", observă
Anghelescu.
Momentul decisiv: înţărcarea
În privinţa puterilor vătămătoare, etnologul precizează că potrivit credinţelor populare, nu există o legătură directă între cei care vatămă cu privirea şi culoarea ochilor acestora.
„În zona Munţilor Apuseni, prin anii '40 se spunea că cel care are puterea deochiului a fost întors de la ţâţă. Adică, mamele care se înduplecă să le dea copiilor să sugă după ce i-au înţărcat săvârşesc un act condamnabil întrucât întoarcerea la o etapă inferioară reprezenta o încălcare a normei", explică Anghelescu.
Cu toate că din descântecele rostite rezultă că cei cu puteri vătămătoare sunt consideraţi oameni care privesc cu pizmă, credinţa populară arată că deochiul poate fi şi involuntar. „Nu întâmplător, atunci când cineva se miră de un copil sau de un animal rosteşte «Ptiu, ptiu. Să nu te deochi!». Admiraţia excesivă este şi ea o sursă de transmitere a deochiului, iar prin observaţie, oamenii simpli, de la ţară, s-au obişnuit să ia măsuri împotriva acestei vătămări involuntare", adaugă cercetătorul de la Muzeul Ţăranului Român.
Descântecul, meseria care se „fură"
Totuşi, descântecele de deochi par să fie sacre pentru lumea satului şi nu numai. O bătrână recunoscută pentru puterea de a alunga deochiul nu va accepta în ruptul capului să rostească cu glas tare descântecul nici măcar fiicei sau nepoatei „pentru că apoi nu mai are efect".
„Există această credinţă că, dacă-i spui cuiva explicit descântecul, poţi să distrugi sacralitatea acestuia. Este foarte important pentru lumea tradiţională să nu «trădezi» o anumită taină, ci să încurajezi participarea indirectă. Astfel, este acceptabil «furtul meseriei» prin observaţie, nu prin explicaţie directă", arată Anghelescu.
Etnologul susţine că „în ultimii ani, în România a existat o progresie a credinţei în actul magic şi de aceea, nici credinţa în deochi nu va dispărea indiferent de gradul de urbanizare. Credinţele populare precum deochiul sunt lucruri foarte puternice, foarte vechi care se transmit tocmai datorită probării lor pe baza credinţei. Mai mult, credinţa în puterea magică este cea mai veche şi la fel de apropiată oamenilor ca Biserica şi încă şi mai apropiată faţă de medicină.
„În multe din satele româneşti, oamenii se bazează şi acum, nu pe medic, ci pe baba care este omul cel mai cunoscut şi verificat la necaz." La oraş, credinţa în deochi rezistă şi din raţiuni de „economia casei". „Mama poate descânta copilului atunci când se simte rău, fără motiv", mai observă Anghelescu.
"În ultimii ani, în România a existat o progresie a credinţei în actul magic."
Şerban Anghelescu
etnolog Muzeul
Ţăranului Român
Se încarcă comentariile...
