Adevarul.ro

Fotoreporterul Mihai Barbu a mers până în Mongolia şi înapoi, călare pe motocicleta lui şi însoţit de un GPS, un telefon şi un laptop. Mihai se simte norocos nu pentru că şi-a împlinit visul de a ajunge în Mongolia. Ci pentru că a luat cu el 43 de nume, scrise pe abţibildurile rotunde de pe parbrizul motocicletei. VEZI AICI FOTOGALERIE!

Mai citeşte şi:

• Bucureşti: VIDEO S-a întors «Vânzătorul de kilometri »
• Piteşti: Mihai Receanu, meşţerul motocicletelor istorice
• Brad Pitt, nebun după motoare

O mână de oameni au fugit joi de la serviciu ca să ajungă la ieşirea din Bucureşti spre Constanţa, la gara Căţelu, puţin înainte de ora patru. Cei mai mulţi au venit pe motociclete, câţiva cu taxiul. Au început să facă cunoştinţă unii cu alţii şi să se întrebe ce ştiu despre cel pe care îl aşteptau.

După câteva minute, a apărut. Călare pe o motocicletă care a fost odată albă, cu gentuţe argintii atârnate pe laterală şi un morman de lucruri pe şa, Mihai Barbu a oprit lângă bordură, în uralele grupului. Ajunsese la punctul final al călătoriei care l-a purtat peste 26.000 de kilometri, din Bucureşti până în Mongolia şi înapoi, în mai puţin de patru luni.

Semnalul adunării de întâmpinare se dăduse pe forumul motocicliştilor, acolo unde fotograful de 29 de ani şi-a anunţat prima dată plecarea, în luna mai. Mongolia era visul lui de mai bine de doi ani. În toamna lui 2007, un prieten i-a povestit la telefon despre mecanicul care-i reparase motocicleta şi care fusese, printre altele, şi în Mongolia. „Ăla a fost, inexplicabil, momentul în care mie mi s-a aprins beculeţul“, povesteşte Mihai. De-atunci a început să se pregătească pentru ceea ce spune că s-ar putea să fi fost „călătoria vieţii lui“.

Vânzarea kilometrilor

Dar o călătorie scumpă, pentru care, la momentul respectiv, nu avea suficienţi bani. Aşa că minţile luminate, „fraţii Barbu cu femeile lor“, s-au adunat laolaltă într-o zi de mai pentru a găsi o soluţie. Singura monedă de schimb pe care Mihai o avea în buzunar era visul, care nu e tocmai „transmisibil“.

Fratelui Ion i-a venit ideea care a transformat călătoria într-una cum nu s-a mai văzut: s-o dezmembreze şi s-o vândă pe bucăţi. Mihai şi-a asumat riscul de a părea „un vânzător de ceva ce nu există“, de a primi un mare şut în fund şi şi-a pus visul pe tavă, povesteşte Ion. Adică pe forum, unde a anunţat că vinde drumul la pachete de câte 500 de kilometri pe câte 50 de euro. Doritorul primea în schimb o poveste scrisă pentru el, fotografiile din acea parte a drumului, o piatră şi un abţibild cu numele lui pe parbrizul armăsarului alb, o motocicletă pe nume Doyle.

Prieteni, câini şi stele

Spre surprinderea lui Mihai, kilometrii s-au dat în doar 13 zile de când a postat anunţul. Au cumpărat prieteni, forumişti care-i citiseră poveştile din călătoriile precedente, dar şi oameni care nu-l cunoşteau, dar visau şi ei şi-l admirau pentru curaj şi idee. Printre beneficiari se numără şi doi câini ai unor prieteni, Uci Duci şi Rhea, dar şi o stea, Perapunzel, botezată de un cuplu care s-a despărţit între timp.

Mihai a tras la sorţi ordinea în care cei 43 de „kilometrici“ urmau să-şi primească poveştile, aşa că niciunul nu a ştiut ce va primi, doar după cine îi vine rândul. Luiza, prietenă şi fostă colegă, spune că a avut şi un motiv egosit pentru a lua kilometri: a vrut o poveste de la un om care vede lumea altfel.

Iar când a primit textul care începea cu Dragă Luiza şi povestea chiar intrarea în Mongolia, a simţit dorinţa mistuitoare de a se duce să vadă şi ea poate cel mai frumos loc de pe pământ.

Imaginea preferatăa lui Mihai, din Kârgâzstan

Călătoria a început în dimineaţa zilei de 10 iulie, din faţa Academiei Militare, unde aproximativ 40 de oameni au venit să-i ureze drum bun, i-au făcut cadou „un număr impresionat de bricege“, dar şi un borcan cu miere şi o pereche de chiloţi. În aplauzele lor, Mihai s-a suit călare, a „tras o cruce“ şi a plecat în călătoria care avea să-l poarte prin Ucraina, Rusia, Mongolia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turcia, Bulgaria şi înapoi în România.

Căzături, şpăgi, dor

Pe drum a căzut cu motocicleta, s-a pierdut de vreo cinci ori, a dat şpăgi la vamă, a scăpat de poliţiştii ruşi care-l percheziţionau în căutare de bani pentru că şi-a amintit un sfat primit: când are necazuri cu autorităţile, să pună mâna pe telefon şi să sune la ambasada României. S-a îmbătat până a căzut lat, a mâncat conserve cu cuţitul până când a găsit o lingură pe jos, a transpirat şi a îngheţat, şi de frig şi de frică. I-a fost dor d e casă, de Marcel, GPS-ul care „murea“ din când în când, şi de Luther, laptopul care a murit de tot, înainte de jumătatea drumului. I-a fost urât de drumul prost din Mongolia şi de localnicii care-i dădeau indicaţii greşite.

Dar când a ajuns în capitala Mongoliei, Ulan Bator, i s-a tăiat tot, „mâini, picioare, răsuflare şi contactul la Doyle“, pentru că nu mai vedea pe unde merge. „Spune-mi muiere, fraier, spune-mi cum vrei. Plâng“, povesteşte Mihai într-una din scrisorile pe care le-a postat pe site-ul călătoriei. L-a năpădit o avalanşă de gânduri, prin câte şi cum a trecut şi cât de mult şi-a dorit să ajungă aici, la „linia de sosire“. „Sunt DiCaprio agăţat de Titanic şi-i urlu mării de verde şi de munţi din faţa mea că «I’m the king of the world!».”

Mongolia, cea mai frumoasă şi cea mai capricioasă

Pe cât de frumoasă i s-a înfăţişat Mongolia, pe atât de greu i-a fost să meargă pe drumurile ei din pământ şi pietriş. „Drumul ăsta m-a dovedit. Şi nu atât pe mine cât pe Doyle. Era să cad de 50 de ori pe zi şi aveam senzaţia că mă joc cu viaţa mea prosteşte. N-am plecat de acasă să mă omor în Mongolia“, explică Mihai. I s-a plâns fratelui la telefon timp de 40 de minute şi a luat decizia ca drumul de întoarcere să treacă mai mult prin Rusia.

Întoarcerea la Bucureşti

Gânduri negre

În Mongolia s-a şi rătăcit. O dată pe un vârf de munte, când şi-a amintit povestea unui motociclist care a dormit cu piciorul prins sub motocicletă o noapte întreagă, pe un drum din Retezat, pentru că n-a avut cine să vină să-l ajute.

Altă dată pe ploaie, când şi-ar dat seama ce înseamnă să nu poţi comunica cu oamenii. A intrat într-o iurtă şi a încercat să le explice celor de acolo că s-a rătăcit. I s-a arătat în cele din urmă o direcţie în care porneau şapte drumuri. Când deja se dăduse bătut, unul dintre ei l-a salvat pentru că i-a propus să meargă cu maşina, iar Mihai să-l urmeze.

O singură dată a crezut că e posibil să nu se mai întoarcă. „Era o tâmpenie de gând, dar aşa am simţit când m-am trezit înconjurat de zăpadă, la 3.000 de metri.“ S-a gândit că s-ar putea să-şi petreacă iarna în Kârgâzstan. După ce şi-a făcut curaj să plece, a mers 200 de metri şi a căzut. Noroc cu două femei care treceau pe acolo şi l-au ajutat să-l ridice pe Doyle, căci singur nu reuşea.

Pe drumul de întoarcere a găsit şi un loc care face concurenţă Mongoliei la frumuseţe: Valea Wakhan, o zonă din Tadjikistan, la graniţa cu Afganistanul, unde munţii ajung la cer. 



Reţeta visului împlinit: curaj, răbdare, încredere

Mihai a descălecat de pe Doyle cel greu-încercat şi a dat mâna cu toţi cei care au venit să-l întâmpine la intrarea în Bucureşti. Încet-încet s-au adunat aproximativ 20 de oameni, la fel de emoţionaţi ca şi eroul lor. Nu prea ştiau ce să facă sau ce să-i spună în afară de „Bine ai venit!“. Fratele Ion a deschis o sticlă de şampanie şi l-a stropit din cap până-n picioare. A fost singurul moment în care Mihai a spus că plânge, deşi unii dintre cei care l-au întâmpinat zic că i-au văzut ochii în lacrimi de cum l-a parcat pe Doyle.

Să nu-ţi fie ruşine să plângi se numără printre ingredientele din reţeta viselor împlinite pe care Mihai o scrie în ultima scrisoare de pe site-ul călătoriei, singura care n-are un destinatar. Şi ar mai fi dramul de curaj, răbdarea, de a opri des, de a cunoaşte oamenii chiar dacă nu vorbeşti aceeaşi limbă cu ei, de a vedea, a simţi, a te uita înapoi, a avea încredere şi a nu înceta să te minunezi.

Îmbrăţişări de bun venit

Răspunsurile esenţiale

Şi oricine poate face asta, crede Mihai după ce a întâlnit oameni pentru care călătoria este un mod de viaţă. Nu s-a întors altul decât a plecat şi n-a aflat cine e, pentru că ştia deja. A aflat însă că nu e „nomad“ pursânge şi că parcă n-ar mai pleca prea curând.

Şi nici erou nu e. Poate Doyle, cel care l-a adus întreg acasă, chiar dacă nu ştie exact după cât drum, pentru că la fiecare oprire ceasul se dădea cu doi kilometri înapoi. Îl contrazic însă cei 43 care poartă numele pe care
le-a luat cu el până în Mongolia şi înapoi, dar şi sutele de oameni care-i citeau zilnic poveştile pe site. Ei sunt cei care au tocit butonul F5 (de reactualizare a paginii).

Răzvan, unul dintre cei mai constanţi comentatori pe site, explică: „cum te uiţi tu cu admiraţie la unul care colindă lumea doar cu un bagaj de mână, aşa ne uităm şi noi la tine, care nu zaci în birou, holbându-te la un monitor, sau pe o canapea, spâlându-ţi creierii la televizor, ca mulţi dintre noi.“

Epavele din Marea Aral

Din Petrila în Mongolia

Mihai, fiul caricaturistului Ion Barbu, e din Petrila. După „copilărie, liceu şi facultate la capitală“, a devenit fotoreporter şi s-a trezit îndrăgostit de motociclete. Prima dragoste, pentru Roua, o motocicletă Yamaha, s-a lăsat cu mâini rupte. A doua, pentru BMW-ul Doyle, cu fundul tăbăcit de drumuri. A mai fost cu el prin Europa, în 2007 şi 2008.

26.000 de kilometri a mers din Bucureşti până în Mongolia şi înapoi, din 10 iulie până în 28 octombrie 2009.

5.200 de dolari (aproximativ 3.500 de euro) a cheltuit pe mâncare, cazare şi benzină: un împrumut de la mama sa şi 2.150 de euro strânşi de la „kilometrici“.

28.500 de vizite s-au înregistrat pe site-ul www.mongolia.ro, de la înfiinţare până în prezent