Interviu Abuzul în familie, o crimă acceptată de români

La nivel mondial, una din trei femei suferă o formă de abuz în cuplu

Violenţa domestică este considerată normală de jumătate dintre români, pe principiul „o palmă nu a stricat nimănui“. O formă de abuz nu vine niciodată singură. Violenţa fizică e însoţită de cea psihologică şi triplată de cea sexuală.

Alina a absolvit în acest an Facultatea de Sociologie din Bucureşti. Ca studentă, era extraordinar de bună, spun profesorii ei. În anul II, Alina a avut un curs despre abuzul în cuplu. Ceea ce profesoara le spunea la curs semăna perfect cu povestea de viaţă pe care o trăia alături de partenerul ei, angajat al Poliţiei Române. O abuzase fizic de câteva ori şi asta o şocase. Prima palmă a venit în urma unor reproşuri. El începuse să-i ceară anumite lucruri, iar ea spunea „stai puţin", „nu pot", „am treabă acum". Alina şi-a închipuit că, probabil, e nervos, aşa cum fac majoritatea femeilor din zilele noastre. Dar situaţia s-a repetat. Tânăra i-a povestit mamei ce i se întâmplă. Reacţia ei: „Cum, tu ţi-ai început viaţa sexuală? Eşti o stricată!".

Alina a apelat apoi la profesoara care le preda la facultate cursul despre formele abuzului în cuplu. Ea a sfătuit-o să ia legătura cu părinţii băiatului, ceea ce a şi făcut. „Le-am explicat omeneşte ce s-a întâmplat şi le-am cerut sfatul. Tatăl lui i-a luat însă apărarea: «Ei, ţi-a dat şi el o palmă. Poate şi tu ai fost de vină. Aşa sunteţi voi tinerii - vă certaţi, vă împăcaţi»", a povestit tânăra. Ca ultimă soluţie, fără niciun sprijin din partea familiei, fata l-a ameninţat pe partenerul abuziv că se va plânge şefului acestuia şi l-a părăsit.

Povestea Alinei nu e singulară. Potrivit unui sondaj făcut anul trecut, jumătate dintre români consideră violenţa domestică un lucru normal. Victimele sunt de regulă femeile. Foarte multe dintre ele rămân prinse în capcana abuzurilor. Statisticile arată că, la nivel mondial, una din cinci femei suferă cel puţin o formă de abuz: economic, sexual, fizic sau psihologic. Cât priveşte abuzurile fizice, una din trei femei e victima violenţei extreme în cuplu. Valentina Rujoiu, profesor la Facultatea de Sociologie din Bucureşti, spune că în România ce se ştie e doar vârful aisbergului. Ea a explicat pentru „Adevărul" formele de abuz şi de ce victimele şi abuzatorii se învârt într-un cerc vicios.  

Adevărul: Când debutează violenţa fizică în cuplu?

Valentina Rujoiu: Abuzul începe atunci când îi arăţi partenerei pumnul. Femeia învaţă că trebuie să-i fie frică. Distanţa dintre agresivitate şi violenţă e foarte mică. Abuzul fizic e prima formă raportată în toate cazurile de violenţă domestică. Dar trebuie să spunem că niciodată nu se manifestă o singură formă de abuz. Cel fizic e însoţit de cel psihologic şi triplat de cel sexual. Adică întâi o loveşte, o înjură şi apoi îi cere să-şi facă şi datoria de nevastă.

De ce nu părăsesc femeile relaţiile violente? 

Sunt foarte multe cauze care le pot face prizoniere. Dacă are părinţi în vârstă şi locuiesc în aceeaşi casă, dacă sunt copii, apare sindromul ataşamentului patologic. Deşi e conştientă că îi face rău, el e cel care probabil aduce bani în casă, îl iubeşte, a investit în el sentimente. Şi mai e un concept - cel de păstrare-evitare. Pendulezi între părţile pozitive pe care partenerul tău le are şi cele negative. Intervine acea utopie, acea Fată Morgana - poate o să se schimbe, poate o să fie bine. Şi această speranţă deşartă alimentează relaţia. Îţi spui: «ăsta e bărbatul tău, asta e crucea ta ca femeie, trebuie ţi-o duci şi-ţi spui că e tatăl copiilor tăi, ce să faci în situaţia în care pleci?» 

Cât din violenţa domestică se datorează educaţiei?

Cred că peste 50% ţine de felul în care am fost crescuţi. Nu întâmplător se spune: «copilul oglinda părinţilor». În primii trei ani în care noi avem senzaţia că cel mic nu ştie că mama s-a certat cu tata, de fapt, ne înşelăm amarnic. Copilul simte tensiunea între părinţi. Cu cât copilul creşte, băiatul învaţă că trebuie să-şi folosească pumnul pentru a-şi impune punctul de vedere, fata învaţă că aşa trebuie. Deci se învaţă acea psihologie de abuzator, respectiv de victimă. Violenţa nu apare numai în familii cu o educaţie precară. În cazurile de intelectuali poate nu prevalenţa abuzului fizic contează, ci mai mult cea a  abuzului psihologic. Acesta din urmă are efecte poate chiar mai devastatoare decât cel fizic. Îi spui femeii: «nu eşti bună de nimic», «păi ce faci tu chestia asta, că nu faci faţă?». Spune-i o dată, spune-i de două ori şi, în condiţiile în care ea ţine la tine şi crede în tine, ai nenorocit-o.

De ce face partenerul astfel de lucruri?

Depinde. În momentul în care construim un cuplu, fiecare partener vine cu nişte resurse: de ordin material, intelectual, social, reprezentate de reţelele sociale. Şi, nu întâmplător, în aceste resurse de ordin social intră şi familia. E foarte interesant de urmărit, când consiliezi o femeie abuzată, istoria de viaţă a părinţilor ei, a bunicilor, să vezi dacă s-a perpetuat această violenţă şi să vezi şi istoria socrilor. Pentru că, în cazul în care a existat violenţă şi în familia extinsă, automat s-au reunit imperiile. Apoi, e raportul de putere. Sunt momente în cuplu în care eu am mai multă putere, şi când spun putere nu spun neapărat financiară, sunt momente în care e invers. Sunt rare situaţiile în care există un echilibru. Tot timpul e un raport dezechilibrat, dar care are gradul lui de normalitate. De aceea ne luăm şi la bine şi la rău. Foarte multe cazuri de violenţă domestică vin de la deficitul de comunicare. Cum spui, cum transmiţi acea nevoie, acea necesitate, acea dorinţă pe care o ai? Ţine foarte mult şi de ton şi de context. Ştim foarte bine că există vreo 300 de feluri de a spune «nu» şi vreo 400 de feluri de a spune «da». Totul ţine de mimică, de expresie, de atitudine, de relaţia pe care o ai cu persoana respectivă.

Cum a evoluat controlul asupra partenerului?

Formele de abuz au evoluat odată cu tehnologia. Citirea corespondeţei electronice sau a mesajelor de pe telefonul mobil se încadrează şi ele în această categorie. Există un spaţiu personal pe care partenerii trebuie să-l respecte. Tentativele de intruziune în acest spaţiu nu trebuie tolerate. Cu cât îi dai mai multe explicaţii partenerului, cu atât el va deveni mai suspicios.

"Intervine utopia: poate o să fie bine. Îţi spui: «asta e crucea ta ca femeie, trebuie să ţi-o duci, ce faci în situaţia în care pleci?». ''
Valentina Rujoiu
profesor Facultatea de Sociologie Bucureşti

Violenţa în cifre

- Potrivit statisticilor din 2010 ale Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, numărul de victime ale violenţei în familie a crescut cu 50% în intervalul 2004-2009, de la 8.104 la 12.161. În acelaşi timp, numărul deceselor a ajuns la 778. 

- Cea mai mare pondere în cazurile de violenţă domestică o au victimele de sex feminin din grupele de vârstă 0-14 ani (17,69%), 25-35 de ani (14,25%) şi 35-45 de ani (14,16%).

- Cât priveşte demersurile legale întreprinse de victimele violenţei în familie, 37% din acestea au solicitat expertiză în vederea obţinerii certificatului medico-legal, 30% au depus plângere la poliţie, iar 2% au început procedura de divorţ.

- Potrivit unui sondaj efectuat anul trecut, jumătate dintre români consideră că violenţa domestică este un lucru normal.

Când bărbatul este victima

Nu doar bărbaţii se regăsesc în postura de abuzator. În cazul femeilor însă, acestea nu-şi terorizează partenerii cu violenţa fizică, ci mai ales acţionează pe plan psihologic. Modalitatea de manifestare e însă identică. „Îl baţi la cap până când efectiv clachează, e epuizat şi îşi ia bagajele şi pleacă sau spune «ia du-te tu la mămicuţa ta!». Sunt şi cazuri de abuz fizic real asupra bărbatului. Aceste cazuri sunt net inferioare din punct de vedere statistic celor în care predomină abuzul bărbatului asupra femeii", a explicat Valentina Rujoiu.

Bărbaţii reclamă rar că sunt loviţi de parteneră Foto: shutterstock

Nu vorbesc despre abuz

Specialistul spune că, în acest ultim caz, există mai multe scenarii. În primul rând, femeia are afecţiuni psihice şi nu se mai poate controla. De obicei bărbatul suportă o dată, de două ori, dar relaţia se rupe până la urmă. În acest caz există două situaţii: bărbatul ripostează şi, ca urmare, conflictul escaladează sau bărbatul nu ripostează. Motivul: aşa a fost educat în familie. „Femeia nu trebuie bătută, femeia trebuie respectată, e mai gingaşă, trebuie să o susţii şi să o aperi. Bărbaţii sunt educaţi în spiritul respectului faţă de parteneră, iar când aceasta face un astfel de lucru el spune: «cum să dau într-o femeie?». Că e conştient că dacă îi trage o palmă o lipeşte de perete", a mai spus sociologul Valentina Rujoiu.

De cele mai multe ori, bărbaţii care se regăsesc în ultima situaţie consideră că a vorbi despre ce li se întâmplă ar fi sub demnitatea lor. Se amăgesc cu aceeaşi iluzie: că partenera era nervoasă, că a avut un motiv serios să se comporte aşa. Nici ei nu găsesc sprijin în mijlocul familiei, dar din motive diferite. Astfel, cea mai des-întâlnită reacţie este tot una care apelează la violenţă: „ce fel de bărbat eşti tu de nu ripostezi?".

Ce faci când eşti abuzat?

- Orice disensiune sau divergenţă apărută în cuplu ar trebui discutată atunci când ambii parteneri sunt calmi.
- Dacă s-a ajuns la violenţă fizică şi partenerul nu vrea să-şi schimbe atitudinea, o soluţie ar fi să se apleleze la cineva din familie, o persoană cu autoritate. Părinţii partenerului agresiv, de exemplu.
- Dacă nici discuţia cu părinţii nu merge, e indicată consultarea unui psiholog şi urmarea unui program de terapie în cuplu.
- În cazuri grave, se impune separarea agresorului de victimă. Aceasta din urmă trebuie să-şi caute persoane care o pot sprijini în acest demers, de la familie, la prieteni sau vecini.
- Orice violenţă fizică trebuie reclamată la poliţie. Următorul filtru sunt serviciile de asistenţă socială care pot fi apelate la nevoie.