Adevarul.ro

Dacă nu venea Revoluţia, prezentatorul Antenei 1 ar fi avut cabană de serviciu şi urs în garaj. Televiziunea i-a schimbat perspectivele.De la SOTI, prima televiziune privată din anii '90, Lucian Mândruţă nu a păstrat celebrii lui adidaşi, ci doar un bun nărav: curiozitatea.

Adevărul: Spuneai cândva că viaţa ta e făcută din cărţi. Păi televiziunea unde este?

Lucian Mândruţă: Televiziunea vine din cărţi. O carte (de electronică) a făcut posibil ecranul. O mulţime de alte cărţi ne-au dat filmele, cel puţin pe cele mai bune. În fine, chiar şi la ştiri, televiziunea începe cu câteva cuvinte, înainte de a avea imagini. Televiziunea e şi scriitură, iar la ştiri, un editor bun face diferenţa. Televiziunea e despre cuvinte, iar în cărţi, poate aţi observat, sunt foarte multe cuvinte. De fapt, fără să ştim, în televiziune spunem într-o jumătate de oră, cam la fel de multe poveşti cât găseşti într-un roman. Toată arta e să nu fie din acelea dintr-un roman prost.

Cum ar fi fost inginerul hidrotehnist Lucian Mândruţă dacă Revoluţia nu-l împingea spre ziaristică?

Probabil că terminam şcoala aceea, mergeam la munte, făceam un baraj, sau întreţineam unul. Aveam o cabană de la serviciu, urs personal în garaj, găini în coteţ şi soţie teribil de înţelegătoare. Nu ştiu dacă aş fi fost mai nefericit, nu ştiu dacă mi s-ar fi potrivit mai bine. Dar ştiu că mereu va fi cineva în mine care îşi doreşte să devină mai mic, nu mai mare. Fericirea nu ţine de dimensiunea imaginii tale publice  - nici nu mai zic de calitatea ei!

Paznic de noapte la Uzinele 23 August, şi apoi vedetă de televiziune! Iată şi un vis românesc, nu doar american. Cum retrăieşti acest moment al vieţii tale?

Visul românesc e acum identic cu visul american, din păcate. Mi-ar fi plăcut să păstrăm un specific. Azi, visăm toţi, şi români şi americani, la aceleaşi maşini, aceleaşi piscine, aceleaşi insule tropicale pentru vacanţă. Chiar e plicticos că am pierdut orizonturile de atunci. Mai ţineţi minte ce visam? Videocasetofon, adidaşi albi originali, blugi, ţigări străine, ceas electronic cu şapte melodii… Azi le avem pe toate şi nu suntem mulţumiţi: pentru că le au şi toti ceilalţi.

A naibii, firea umană! Dar întorcându-mă la mine (nu e un drum pe care să-l fac cu plăcere), pe vremea când eram paznic de noapte, în studenţie, visam un singur lucru: să pot dormi fără coşmarul că intră cineva în hala pe care o păzeam şi fură contactorii de argint de la macarale. Vedeţi voi, contactorii ăştia erau singurul motiv pentru care stăteam acolo, pentru că strungurile n-avea cum să le ridice nimeni. Şi eram obligat la fiecare 15 minute să mai fac o tură, printr-un mamut de hală cât o salină, cu ochii pe macaralele astea.

Singur, cu un căţel pripăşit pe acolo, dar inutil în materie de pază. Totuşi, ca să vă spun drept, probabil că aş fi fost dezamăgit dacă cineva mi-ar fi spus ce mă aşteaptă. Când eşti adolescent, cea mai frumoasă aromă de viitor e aceea a neprevăzutului. E mai bine să ai speranţe decât certitudini, e mai bine să ai orizont decât destinaţie!

Student la Jurnalism fiind, ai luat nota 4 la materia numită „Televiziune“. Azi eşti unul dintre „cei buni“ în materie. Cum explici paradoxul ?

Nu e nici un paradox. E o notă meritată: televiziunea nu poate avea nici profesori şi nici elevi. În materie de televiziune toţi ştim totul, odată ce ni se pune o telecomandă în mână. Aşa că televiziunea bună e gustul tău, al lui, al celuilalt. Şi fiecare dintre noi avem dreptul să dăm note. Democraţie, minut cu minut! Cât priveşte a fi bun în profesia asta, aici nu există certitudini. Eşti bun azi, mâine trebuie să dovedeşti din nou, şi tot aşa. Să zicem că sunt un jurnalist aspirant la a fi bun.

Petre Roman şi-a păstrat puloverul portocaliu de la Revoluţie. Mai ai adidaşii din vremea când prezentai ştirile în studioul SOTI?

Nu, dar am un tricou primit din America în 1985, pe care am să-l ţin toată viaţa. Mai am ceasul din adolescenţă, poze şi vreo câteva zeci de caiete cu poezii. De la SOTI nu mai am nimic. Nici măcar prea multe amintiri. Dar mi-am păstrat năravul de atunci: sunt curios.

La ce ţi-a trebuit să-ţi iei licenţa de pilot?

Pentru un om care are rău de înălţime, cred că mi-a trebuit ceva putere de concentrare. Şcoala de zbor a fost ca un tratament cu un medicament amar, luat zilnic. Dar rezultatul, adică prima desprindere de sol, singur în cabină, a meritat toate spaimele.

Mi-e frică să zbor, şi probabil că îmi va fi până la sfârşitul vieţii. Însă n-am să pot niciodată renunţa. E prea mare atracţia cerului, prea intens dorul de zgomotul motorului. Cine îşi ia maşină de fiţe cu două sute de mii de euro nu ştie ce pierde. La banii ăştia, poţi cumpăra de-a dreptul paradisul. Fireşte, n-am bani de paradis aerian cash, aşa că îl iau cu împrumut, în doze mici.

Există o nouă carte semnată Lucian Mândruţă ce urmează să fie publicată?
 
Asta va decide editorul. Scriu acum la „Starship Pantelimon“, o carte despre viaţa în anii ‘80. În cartierul în care mi s-a întâmplat adolescenţa - Pantelimon, din Bucureşti. Uite o porţiune din final, care se întâmplă fix în noaptea Revoluţiei, 21 decembrie 1989:

„Nava spaţială Pantelimon, cea în care am copilărit, căzut cu bicicleta, iubit şi trădat, strâns borcane şi mâncat seminţe, citit, cumpărat stilouri chinezeşti, bătut cu pietre, iubit din nou şi urât, şi iar iubit, nava asta spaţială de beton şi trei fire de iarbă, incapabilă de zbor, urât desenată de arhitecţi alcoolici, strâmbată la cutremur, nava asta, draga mea, singura pe care o ştiu, se pregăteşte să decoleze. E 12 noaptea şi puştile se mai potolesc destul încât să aud zgomotul desprinderii de sol. E un sunet organic, ca mii de ţesuturi musculare care se rup, tendoane, oase şi nervi şi iar muşchi şi ochi şi intestine. Nava e făcută din noi şi încă nu ştim asta. Nava Pantelimon pleacă şi nici nu băgăm de seamă“.

Când îşi dă jos haina de prezentator tv şi o pune pe aceea de tată, cum arată Lucian Mândruţă?

De fapt, la televizor e un tată îmbrăcat în haină de prezentator. Nu există tată două ore pe zi. Există tata pur şi simplu, tot timpul. Asta şi încerc să fiu pentru copiii mei. Asta înseamnă că şi atunci când muncesc (de fapt, poate mai mult atunci) sunt tată. Acasă, însă, încerc să-mi reprim tendinţa de a le cumpăra toate jucăriile pe care eu nu le-am avut şi să-i fac să citească.

Au ore limitate la televizor, au jocuri pe calculator cu porţia, iar Mihai, care e în clasa a doua, are o pagină de citit pe zi lectură suplimentară. De la două pagini în sus, poate că merită ca Moş Crăciun să fie mai atent... Jucării am luat ultima oară în vacanţa de vară, în august, şi-acum avem interzis la magazin până la Sărbători. Aşa, ca să ştie să se bucure. Şi să înţeleagă că banii pentru ele se fac greu...