Radu Naum: „Oamenii de fotbal tind să influenţeze înfiorător spaţiul media“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Radu Naum  jurnalist, comentator sportiv
Radu Naum jurnalist, comentator sportiv

De când a apărut pe lume, adică acum 43 de ani, într-o zi de 7 octombrie, Radu Naum a vorbit şi a respirat sport. Născut în familia cunoscutului cronicar sportiv al anilor ’60, Hristache Naum, a copilărit în mirosul de şpalt cu care veneau ziarele aduse de tatăl lui dimineaţa, cu fotografiile cicliştilor şi poveştile lor din revistele franţuzeşti, cu mirosul de transpiraţie al handbaliştilor după meciurile de la Sala Floreas

Primul articol l-a publicat la 18 ani, în almanahul „Sportul", la 24 de ani s-a angajat în echipa tânără a lui Ovidiu Ioaniţoaia, care punea pe picioare „Sportul românesc", a ajuns apoi în televiziune, la TVR, unde a petrecut 14 ani, apoi este director la GSPTV, iar la momentul vorbirii prezintă emisiunea „Premium Liga", la GSPTV.

Jurnalistul Radu Naum spune că, în ultimul timp, patronii din fotbal cer în emisiunile sportive susţinerea făţişă a jurnaliştilor. Altfel, mulţi refuză să mai apară ca invitaţi.

„Adevărul": Când ai simţit că deţii mai multă putere, ca manager al unei instituţii media sau ca jurnalist? Le‑ai experimentat pe amândouă, nu ştiu cât de mult a fost nevoie să le separi.

Radu Naum: Îmi e greu să le separ, pentru că pur manager nu am fost niciodată. Doar jurnalist am fost, dar numai manager nu. Puterea unui manager e aceea de a negocia, puterea de a impune e periculoasă şi nu duce la lucruri bune. Eu nu am încercat vreo­dată, conştient, să impun, să spun că am putere, în vreun fel sau altul. Jurnalismul e altceva, e puterea de a modifica lucruri. Felul în care abordezi un anumit subiect influenţează cursul anumitor evenimente. Dar nu m-am gândit vreodată să atac un anumit subiect dintr-o anumită perspectivă, pentru că am eu un interes. Am încercat mereu să ascult ambele părţi.

Cât de greu este să joci acest joc, al obiectivităţii, într-un domeniu în care se învârtesc orgolii colosale şi sume fabuloase de bani?

Foarte greu. Se întâmplă o mutaţie interesantă în ultima vreme. Până acum exista lumea sportului, publicul şi intermediarii, care erau jurnaliştii. De la o vreme, mai mult decât în alte epoci, oamenii de fotbal tind să influenţeze spaţiul media înfiorător de tare. Tind să‑l ia garant pentru ce vor să facă, să‑l folosească. Eu am trăit momente extrem de delicate, în care un intervievat, care vine cu un subiect puternic, te ia drept martor şi spune zi tu dacă e aşa sau nu. Deci, îl întreabă direct pe jurnalist. Şi apoi concluzionează, dacă nu spui, înseamnă că eşti de partea cealaltă. În presă s-a ajuns ca în anii colectivizării: ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră.

Ai invitaţi care refuză să mai vină în emisiuni din cauza asta?

Da, sunt oameni care nu vor să mai intervină pentru că li se pare că ţin partea cuiva sau că am insinuat lucruri care pe ei i-a deranjat. Problema este că în sport presa a devenit parte a jocului, şi oamenii te înjură sau aplaudă aşa cum fac cu echipele favorite sau adversare. Am spus odată într-o emisiune că un meci a fost ciudat. În momentul acela s-au format două tabere: unii care au început să mă înjure cu patimă, fără să se repete, iar alţii, adversarii acestora, care voiau să‑mi dea de băut. M‑am întâlnit în parc cu unii care au vrut să‑mi dea de băut pentru ce am zis în emisiune. Ambele atitudini sunt deplasate.

Spune-ne dacă ţi se pare extremă următoarea afirmaţie: „La ştirile sportive, femei dezbrăcate vorbesc despre amantele fotbaliştilor".

Dacă te referi la ce se întâmplă pe sport.ro, aia e o glumă. E o unealtă de media ca să aducă audienţă. Punct. Acolo, sportul este un pretext, este de departe ultimul lucru care contează într-o asemenea reprezentaţie.

Mă refer şi la ştirile sportive de la celelalte posturi, care livrează în mare parte informaţii despre cumpărăturile sau petrecerile jucătorului X.

Trăim vremuri în care oricine poate să ajungă oriunde şi într-o emisiune poate fi abordat orice subiect. Dacă vreau să vorbesc la o emisiune despre prietena lui nu ştiu care, se poate întâmpla. Asta ţine şi de o anumită cerere, şi de o dorinţă de audienţă, este un mix. Ideea este cât de mult poţi să vorbeşti despre asta, cum vorbeşti despre asta. Aş vrea să văd o statistică, în ceea ce priveşte emisiunile sportive, să vedem cât se vorbeşte efectiv despre fotbal, cât este scandal, cât este can‑can. Eu am exemplul meu, emisiuni lungi în care se vorbeşte numai despre fotbal. Sigur, cu accente mai tari, mai moi, uneori cu invective, uneori luat pe arătură din partea unuia sau altuia, dar despre fotbal.

Spuneai într-un articol că românii nu prea practică sportul sau sportivitatea, doar discută cu înflăcărare despre. Poate veni asta dintr-o frustrare, o încercare de proiecţie a propriilor dorinţe de reuşită personală asupra unei echipe?

Da. Este şi o lipsă de cultură a mişcării. Sportul, practicarea lui, îţi dă foarte multe. Dar nu atenţia tâmpă la televizor, partizană, pentru o singură echipă. Oamenii care vor să facă sport sunt din ce în ce mai mulţi. În parcul de lângă blocul meu se aleargă zilnic, în jurul lacului Titan sunt zeci de oameni cu role, cu bici­clete... Dar asta se întâmplă pentru că e un spaţiu civilizat, care s-a construit civilizat.

"Problema este că în sport presa a devenit parte a jocului, şi oamenii te înjură sau aplaudă aşa cum fac cu echipele favorite sau adversare. "

„Duceam la şcoală ziare de sport, să fie profesorii mai blânzi cu mine"

Radu Naum a publicat primul articol la 18 ani în „Sportul“

Radu Naum a preluat pasiunea pentru sport de la tatăl său, Hristache Naum, cunoscut jurnalist sportiv al anilor '60. El aducea în casă cărţi şi reviste de ciclism, dar şi ziare de sport, foarte greu de găsit la vremea aceea, pentru că erau tipărite în tiraj mic.

Te-ai gândit cum ar fi arătat viaţa ta acum dacă nu te-ai fi întors din Franţa ca să te angajezi la „Sportul românesc", în '91, când aveai 24 de ani?

Eu am făcut Facultatea de Construcţii în ţară şi apoi am plecat cu o bursă în Franţa, tot în construcţii. Rupsesem orice legătură cu sportul, şi pentru că murise tatăl meu, el mă ţinuse în sport foarte mult. Când am căpătat semnale că aş putea veni să mă angajez în ţară, am avut o scurtă perioadă de oscilaţie, dar pasiunea mi-a dat răspunsul. Tatăl meu a fost biletul de intrare acolo, toţi îl cunoşteau.

Cum arăta jurnalismul sportiv atunci?

Era o perioadă romantică. Dacă vroiai cu adevărat să faci un lucru, îl făceai, şi apoi, uşor uşor, te şi specializai, căpătai un stil, cunoştinţe. Dar pasiunea ţinea loc atunci de multe lucruri.

Radu Naum a publicat primul articol la 18 ani în „Sportul“

Portret: Ionuţ Marin, vocea stadionului "Eugen Popescu"

Dacă ar fi să îţi aminteşti de copilărie, care ar fi madlena din farfurie?

Ambalajele de gume de mestecat, cu care ne jucam în faţa blocului, revistele franţuzeşti de ciclism ale tatălui meu. A fost prima dovadă că orice lucru se poate transmite dacă spui o poveste, pentru că asta găseam în revistele acelea, poveşti senzaţionale. Despre lupte în munţi între ciclişti, în depăşiri, ce vorbeau când ajungeau la finish, care era viaţa lor... Am citit şi cărţi, tata mai primea, şi era acolo literatură ficţională, scrisă de jurnalişti deveniţi scriitori. Era fabulos.

Atunci s-a produs pasiunea ta pentru ciclism...

Da, o pasiune nebună. Eu am prins perioada marilor reportaje, când ciclismul se povestea, nu se vedea la televizor. A fost apoi handbalul. Pentru că era un sport de succes şi dădusem cu nasul de el, am crescut în mirosurile de clister, substanţa aceea de pe mâinile sportivilor, de minge, de transpiraţie. Mergeam cu tata la sala Floreasca la meciuri.

Pasiunea pentru jurnalism cum a venit, s-a produs undeva între drumurile de acasă la redacţia unde lucra tatăl tău?

Da, cred că da. Mergeam la el la serviciu şi băteam la maşina de scris. Era o altfel de meserie, nu era munca clasică de la 8 la 4. Ţin minte că tata stătea câteodată de serviciu noaptea în tipografie şi a doua zi aveam la prima oră ziarele de sport. Atnci era o chestie să ai ziarul de sport, se aduceau doar vreo 3-4 exemplare pe chioşc, era tirajul mic şi de obicei erau date pe sub mână. Eu mai duceam profesorilor la şcoală, să fie mai blânzi cu mine.

Ce crezi că ai preluat esenţial de la tatăl tău?

Pasiunea pentru sport şi o anumită încercare de a fi obiectiv în ce faci. Tata avea un cult pentru corectitudine, chiar m-a scuturat de câteva ori pentru minciuni benigne ale copilăriei.

Ai comentat 10 ani Turul de ciclism al Franţei, împreună cu Radu Banciu. Am găsit oameni care comentau pe forumuri că nici nu se mai uită la competiţie de când nu mai sunteţi voi acolo.

Se uită lumea şi bine face. A fost o perioadă frumoasă. Noi ne-am creat acolo un spaţiu de libertate în care spuneam cam tot ce ne trecea prin cap, ceea ce nu ştiu dacă era bine. La un moment dat era derapaj, treceam prin Belgia şi vorbeam despre pedofili, mă rog, un exemplu. Noi nu făceam acolo un comentariu clasic, neapărat specializat. Am plecat de la ideea că nu se ascultă nimeni, ne-am zis: „cine se uită la ciclism?". Era cea mai bună pastilă împotriva blocajelor. Era ca un joc la un moment dat, care dintre noi e mai huşchit, eu mai încercam să trag frâna de mână. Încercam să facem să nu fie plictisitor. Eram de multe ori pârîţi în Franţa, la Eurosport. A fost un exerciţiu de libertate absolută care poate a mai primenit un pic zona asta. Nu ştiu, poate că am greşit fundamental, habar nu am.

Tu ai putea trăi fără jurnalism sportiv, fără sport?

Nu ştiu, sunt bătrân ca să mă apuc de altă meserie. Dar probabil că o să vină şi vremea când n-o să mai pot face asta. Dar să trăiesc fără să practic sport, acolo cred că voi suferi o traumă. Să nu mai schiez, să nu mai merg pe bicicletă... Sportul te ajută să te cunoşti. Să vezi până unde poţi să mergi, să simţi că organismul tău se transformă, să înţelegi uneori că eşti limitat, să te întreci cu tine însuţi, să îţi spui, „merg mai departe, astăzi m-am descurcat bine".

"Eu am prins perioada marilor reportaje, când ciclismul se povestea, nu se vedea la televizor. "


"Am crescut în mirosurile de clister - substanţa aceea de pe mâinile sportivilor, de minge, de transpiraţie."

Turul cu dopaţi


A început legendarul Tur al Franţei. Ce haz mai are să ne uităm la Turul unor dopaţi care traversează Franţa? Din mult mai multe motive decît cele pentru care continuăm să ne uităm la politicienii care ne mint programatic, vizităm doctorii despre care ştim că ne pot omorî şi continuăm să dăm flori învăţătoarelor deşi înjurăm educaţia.

O facem pentru că avem nevoie, şi din ipocrizie. Ne place şi ne minţim. În naivitatea mea, aduc la bară încă un martor: bunul simţ al ciclismului raportat la flegma profesională a semi-beatului Piquet în timpul paradei Spaniei.

Ştim că Turul Franţei e plin de dopaţi pentru că, la un moment, cineva s-a hotărât să spună adevărul. Apoi altul, şi încă unul, şi mai mulţi. Alţii tac, se dau virgine. Turul Franţei contra restul sporturilor e ca o femeie frumoasă cu acnee vs Bianca Siliconeanu: te gîndeşti că celei dintâi poate i-o trece.

De fapt, cei mai mulţi nu se gândesc deloc. Se lasă luaţi de sub nivelul mării şi duşi peste plapuma norilor. Între care e plin de lavandă şi sânge, mori de vânt, comori şi contadori. Să nu ne mai uităm la Tur din cauza dopajului? E ca şi cum ai ignora Franţa pe motiv că pe la 1793 se tăiau acolo mai mulţi oameni decât porci.

Radu Naum

Text apărut în „Dilema Veche", 22 iulie 2010

Amintiri din tinereţe

La 11 ani, în Parcul Titan, în cartierul copilăriei sale

La 11 ani, în Parcul Titan, în cartierul copilăriei sale

La 16 ani

La 16 ani
Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite