Nicu Covaci: Preţul cel mai scump plătit a fost uciderea mamei mele

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicu Covaci: Preţul cel mai scump plătit a fost uciderea mamei mele
Nicu Covaci: Preţul cel mai scump plătit a fost uciderea mamei mele

Despre Nicu Covaci, sufletul trupei Pheonix, Florian Pittiş spunea că Academia Română ar fi trebuit să-l numească membru de onoare, încă din anii '70, pentru contibuţia pe care a adus-o culturii române şi pentru meritul de a-i face pe tineri să se identifice cu spiritul popular românesc. Academia i-a acordat în cele din urmă o disticţie. O recunoaştere publică a venit şi din partea preşedinţiei. Cu toate acestea, de aproape 5

Nicu Covaci mărturiseşte că încă se luptă să trezească în tineri necesitatea de a avea o şiră a spinării dreaptă, aşa cum de altfel o au şi cei din alte popoare ale Europei. Să înveţe să spună "Nu" atunci când ceva le îngrădeşte sau le încalcă drepturile.

În EXCLUSIVITATE pentru "Adevărul", Nicu Covaci, a oferit spre publicare o poezie ce reprezintă un îndemn de a spune "NU", răului.

Citeşte AICI poezia!


Adevărul: Phoenix este unul dintre pionierii rock-ului românesc, poate cel mai reprezentativ. Cum au ajuns "Sfinţii" să devină "Phoenix"?


Nicu Covaci:  În 1962 s-a format formaţia Sfinţii, de fapt fosta orchestră a brigăzii artistice a Şcolii medii nr.2 din Timişoara. Independenţa ne-a dat aripi şi având un club unde cântam de trei ori pe săptămâna, atât tehnica interpretativa cât şi repertoriul s-au îmbogăţit imens. Desigur, se cânta silabă cu silabă şi notă cu notă Beatles, Rolling Stones, Cream, Byrds, etc. Adică tot ce era ultima modă la ora aceea pe planetă.

Eram aprovizionati cu ultimele discuri, de la fanii din oraş care aveau rude în toată Europa şi cum aparea ceva nou, în cel mai scurt timp ajungea la noi….."Ia învăţaţi-le şi pe astea….!!!"

Într-o vreme am cântat la cantina Facultăţii de Mecanică , o sală de vreo 2000 de locuri care era arhiplină de fiecare dată. Totul a mers bine până când în 1965 ne-am trezit daţi afară pe motiv de TRAFIC DE INFLUIENŢĂ ŞI MISTICISM.

Am fost deci luaţi la ochi (şi de urechi) pentru faptul că ne  lăsam părul să crească. Purtam cizmuliţe şi pantaloni strâmţi, cântam în limba engleză şi tocmai cele mai "periculoase" hituri…..!!!

Sfinţii, "Pericol Public"

Aveam desigur de pe vremea aceea trădători în formaţie, informatori laşi ai securităţii, căci de …eram "Pericol Public".

Aceştia s-au înmulţit pe măsură ce a   trecut vremea şi pe unii îi mai avem în jurul nostru şi astăzi!!! Încă nu e momentul să spunem lucrurilor pe nume, vine şi vremea aceea!!!

Disperarea uneori te duce la soluţii geniale... Ca să-i pedepsim pe cei ce ne-au interzis, rămânând aceiaşi, neschimbind nimic, am decis să ne numim Phoenix. Adică am renăscut din propria noastră cenuşă şi …mergeam mai departe.

Un director de club a avut curajul să zică, "să văd eu cine vă dă afară din clubul meu" …..El ne-a angajat la acel club muncitoresc. Se numea “Constructorul”. Fanii l-au numit apoi “Lola”. Acolo am cântat ani de zile, până prin `67,`68, după care am reconstruit o ruină de cinematograf şi am realizat primul club al nostru “Lyra".

Adevărul: Longevitatea Phoenix nu surprinde pe nimeni, cu toate că s-a crezut de-atâtea ori că Phoenix a murit. Nimeni în România nu a mai atins o astfel de performanţă, iar nivel mondial foarte puţine formaţii ar egala o astfel de performanţă. De unde această forţă de a rezista în faţa tuturor ? Mai întâi în comunism, apoi în capitalism ?


Nicu Covaci: Îndirjirea cu care ne-am opus opreliştilor de toate felurile, ne-a călit şi am rezistat până astăzi rămânând încă datori publicului cu câteva lucrări importante. Având şansa să trăiesc jumătate din viaţă în România şi jumătate în restul Europei am ajuns să am o viziune de ansamblu cum puţină lume o are. Dacă sistemul comunist ne-a fugărit, interzis şi maltratat în fel şi chip că am ajuns să-l urâm într-atât încât ne-am riscat viaţa ca să ajungem oameni liberi, decepţia este gigantică. Urăsc capitalismul animalic mai mult decât neşansa comunismului…

Ne-am întors în ţară convinşi că avem o datorie faţă de tânăra generaţie care creşte fără o polarizare, fără o convingere, manipulată şi pradă uşoară tuturor forţelor răului.

Când ne-am suit pe scenă în primii ani şi vedeam o generaţie născută după ce noi am fugit, o generatie care nu ne-a văzut niciodată şi care cânta silabă cu silabă tot ce cântam noi, nu rareori eram cu lacrimi pe faţă şi noduri în gât.

Se pare că totuşi timpul trece şi este greu să te opui schimbărilor, credeam că avem fani, prieteni care se identificau cu ceea ce făceam şi care ne-ar fi urmat până în pânzele albe. Ei, uite că aşa zişii fani nu au şira spinării , nu au curajul sau interesul să-şi apere ceea ce pretind că iubesc.

ANTI-MIORIŢA, o nouă lucrare

Există şi astăzi o mişcare subtilă împotriva noastră. Sunt piese care din principiu nu se dau la radio; sunt curios cine a ascultat sau de câte ori a ascultat “În umbra marelui URSS”. Pe diferite posturi sau blog-uri sau chiar în anumite emisiuni sunt unii care ne împroaşcă cu noroi de ani de zile ŞI NICIO VOCE NU S-A RIDICAT VREODATĂ SĂ SPUNĂ: OPRIŢI TICĂLOŞII ŞI NU NE LUAŢI CE AVEM MAI DRAG.

Asta e, noi ne vedem de treabă, căci suntem blestemaţi să supravieţuim chiar şi când avem senzaţia că ar fi deajuns ce am făcut până acum şi iarăşi privind acest popor care se identifică cu acea hidoasă baladă Mioriţa, cu fatalismul mortal şi lipsa de şiră a spinării, m-am decis să scriu o lucrare nouă ANTI-MIORIŢA… păi cum... aşa am fost de la început? În varianta mea , inspirat de o Mioriţă de la graniţa cu sârbii, când mioriţa cea fermecată îi povesteşte ciobanului ce i se va întâmpla, se întoarce către prietenul lui cel mai bun, câinele, (atenţie, noţiunea de prieten lipseşte cu desăvârşire în balada cu pricina) şi spune "no, apoi deseară ne-om bate"... şi îi dă cap în cap pe cei doi. Asta este Mioriţa de care avem nevoie!!!



Adevărul: "Cei care ne-au dat nume" a fost punct de cotitură pentru muzica Phoenix. Aici folclorul arhaic românesc este din plin exploatat. Chiar şi cei care nu-l iubesc pe Nicu Covaci recunosc că dacă n-ar fi fost tu "Cei care ne-au dat nume" n-ar fi existat. Cum a apărut ideea spectacolului, cum s-a impus ea?

Nicu Covaci: "Cei ce ne-au dat nume" a apărut iarăşi într-un moment de criză. La începutul anilor `70, Ceauşescu întors dintr-o vizită de undeva din Asia, a cerut prompt ca toată arta şi cultura să se bazeze doar pe folclorul şi tradiţia românească. Nimeni n-a fost pregătit pentru un aşa un şoc.

Noi, deşi aveam deja compoziţii ca "Vremuri", "Canarul", "Nebunul cu ochii închişi", etc. am fost din nou interzişi pentru „trafic de influenţă”.

Pentru că se dorea folclor, le-am dat folclor. Ne-am băgat în cel mai curat şi mai autentic folclor, acela al datinilor şi ritualurilor precreştine.

Presupun că, Ceauşescu, la gradul lui de cultură, credea că "Bine-i mândro pe tractor, cu Ceauşescu conducător“ este folclor…

M-am retras vreo trei sferturi de an şi împreună cu Ioji Kappl am realizat “Cei ce ne-au dat nume”.

Succesul magnific pe care l-am obţinut la Casa Studenţior din Timişoara a închis şi gurile celor ce nu credeau în ceea ce faceau toboşarul Liuba Cornel şi noul cântăreţ Mircea Baniciu.

La Sala Palatului din Bucureşti mi-am permis să dau afara TVR-ul şi nu am început spectacolul până nu şi-au strâns catrafusele şi au ieşit î huiduielile publicului.

La ora aceea nu apreciam puterea şi valoarea unei instituţii de talia lor. Pe urmă nu am mai văzut noi televiziune ani de zile… La Festivalul Cerbul de Aur nu am fost invitaţi nici până azi.

Este caraghios să ai o formaţie care ţine steagul în Europa şi America pe cont propriu şi acasă la ea nu este socotită reprezentativă. Asta e, noi ne vedem de treabă.

Adevărul: Să vorbim şi despre influenţa artistului plastic Nicu Covaci asupra concepţiei spectacolelor şi asupra elementelor scenice.

Nicu Covaci:
Pentru că terminasem Liceul de arte plastice şi Facultatea de arte plastice, de unde l-am racolat şi pe percuţionistul nostru din acea vreme Sepi Valeriu, ne-am pus capetele împreună şi am construit nişte capre gigantice, după modelul celor folosite în preajma sărbătorilor de iarnă pentru a goni duhurile rele…

Puiu Sepi a rămas să tragă la capre, care aveau un ţăcănit impresionant. Blănurile, opincile, căciulile şi alte elemente folclorice erau folosite din când în când pentru a crea o atmosferă cât mai originală.

Din păcate, recunosc, nu ne-am putut permite niciodată o regie şi o scenografie profesionistă…

1 Decembrie, la Sala Palatului:  "Cei ce ne-au dat nume"

Sper ca în toamna aceasta lucrurile să se schimbe şi pe 1 Decembrie, la Sala Palatului, să prezentăm "Cei ce ne-au dat nume", în care am integrat şi Rapsodiile lui Enescu, cu regie de scenă şi scenografie adecvată.



Pentru contibuţia pe care ai adus-o culturii româneşti şi pentru meritul de a-i face pe tineri să se identifice cu spiritul popular , Florian Pittiş susţinea că Academia Română ar fi trebuit te numească membru de onoare, încă din anii '70. A venit acea recunoaştere din partea Academiei?

Este adevărat că Moţu Pittiş, a luptat până în ultima clipă să mă facă membru al Academiei Române. A reuşit să-mi obţină o menţiune, cu care sunt multumit. Există desigur alţi merituoşi care au făcut mult mai mult pentru ţara nostră şi un semn de atenţie ajunge.

Noi nu umblăm după premii şi bani. Noi vrem să bucurăm publicul şi doar în măsura în care reuşim, ne putem bucura şi noi….

"Nu sunt omul căruia dacă îi dai o palmă întoarce şi obrazul celalalt"

Îndirjirea cu care mi-am urmat şi construit proiectele venea din ura pe care am avut-o, şi o am, pentru rău şi nedreptate. Eu nu sunt omul căruia dacă îi dai o palmă întoarce şi obrazul celalalt.

Pentru prieteni sar şi în foc, şi am demonstrat-o, dar nu îmi pune piedică că-ţi rup piciorul şi fac ciorba din el. Aceasta poziţie am învăţat-o de la biata mea mamă. M-a crescut fară tată. Tatăl meu fiind fost legionar, a făcut 10 ani la Canalul Dunăre-Marea Neagră, nefiind vinovat de nimic!!!

De ce a fost nevoie de retragerea membrilor Phoenix în Munţii Semenicului pentru "Cantafabule"?

În 1974 am avut ultima interdicţie, domnul Călinoiu, ministrul Culturii la ora aceea, a trimis o circulară în toată ţara, prin care nicio casă de cultură, operă, teatru, cămin cultural sau studenţesc, deci NIMENI din Romania, nu mai avea voie să lucreze cu noi.

Ne-am retras pe Semenic vreo jumătate de an şi când ne-am întors am adus "CANTAFABULE". Ne-a prins bine retragerea în natură şi liniştea de pe vârf de munte unde puteam uita de hărţuiala autorităţilor.

Eram înconjuraţi de multă lume, de prieteni dar şi de duşmani care se dădeau prieteni. Din păcate chiar din cercul nostru cel mai strâns; eram conştient, dar pe de-o parte nu am avut ce să-mi reproşez, deci nu îmi era frică de nimic. Ştiam cu cine am de a face, nu avea rost să tot înlătur oamenii periculoşi, căci oricum veneau alţii la fel. Am învăţat să lupt pe mai multe fronturi. Impotantă era formaţia, nimic altceva.

Adevărul: Când te-ai simţit cel mai neînţeles şi care este cel mai mare regret al tău?

Nicu Covaci: Cea  mai mare dezamagire am avut-o după ce mi-am riscat viaţa să-mi scot prietenii din formaţie în libertate. După un timp scurt în care nu şi-au văzut visele stupide realizate, mi-au intors spatele şi m-au părăsit lăsându-mă cu datorii imense.

"Phoenix este un proiect artistic nu o grupă anume de oameni, cei ce sunt cu mine într-un anumit moment şi cântă PHOENIX sunt PHOENIX."

Din păcate chiar dacă am avut puterea, şi ziceam eu, înţelegerea pentru slăbiciunile omeneşti ale colegilor mei şi i-am luat iaraşi cu mine, după o pauză de vreo 10 ani, m-au trădat recent din nou.

Phoenix este un proiect artistic nu o grupă anume de oameni, cei ce sunt cu mine într-un anumit moment şi cântă PHOENIX sunt PHOENIX. Se dau jos de pe scenă sunt… după placul şi libertatea fiecăruia.

Adevărul: Cea mai mare victorie pe care ai câştigat-o pentru Phoenix care a fost ?

Nicu Covaci: Cea mai mare victorie pe care am câstigat-o a fost reuşita fugii peste cinci graniţe cu un camion cu aparatură muzicală şi formaţia înşurubată în boxe.

Şi faptul că preşedintele ţării, dl. Băsescu ne-a dat un semn de atenţie m-a impresionat. La ceremonia în care am fost făcuţi cavaleri, Traian Băsescu a recitat fără greşeală, "Nebunul cu ochii inchisi".

"Spiritul Phoenix este spiritul de lupta al omului care nu se lasă călcat în picioare de NIMENI"


Adevărul: Ce înseamnă spiritul Phoenix?


Nicu Covaci:
Spiritul Phoenix este spiritul de lupta al omului care nu se lasă călcat în picioare de NIMENI. Eu încerc la ora asta să trezesc în tineretul nostru dorinţa, necesitatea de a avea o şiră a spinării dreptă aşa cum o au şi alte popoare din Europa. Şă înveţe să spună NU atunci când nu le place ceva!!!!!

Adevărul: După un spectacol la Alba Iulia, în beneficiul victimelor cutremurului din 1977, Phoenix dispare. Care a fost adevărul?

Nicu Covaci: În 1977 am venit în ţară cu un camion transformat pe ici pe colo, pregătit să îmi scot formaţia. Nimeni nu a ştiut nimic până în ultima clipă când i-am pus să se bage în boxele din care scosesem difuzoarele.

Concertul de la Bucureşti, de la Sala Polivalentă unde erau vândute toate biletele şi unde săracul organizator Aurel Gherghel se dădea cu capul de toţi pereţii pentru că dl.Păunescu şi cu dl Burtică au reuşit să oprească şi să interzică spectacolul, a fost un prilej excelent ca să atragă atenţia întregii securităţi în Capitală.

Eram aşteptaţi, dar nu am mai apărut. Băieţii care au venit la mine acasă să-şi ia banii pentru turneul ce tocmai se încheiase, m-au urmat. Baniciu îşi luase banii înainte……

Trebuia să plecăm căci eram pe de-o parte interzişi şi cântam ilegal cu miliţia şi chiar cu armata pe urmele noastre.

Eu în 1976 am renunţat la cetăţenia română după ce două săptămâni m-au interogat la miliţie, doar, doar găsesc vreun motiv să mă bage la închisoare. Printr-o căsătorie grabnică, am ieşit legal din ţară.

Mi se şoptise că dacă nu dispărem, DISPĂREM. Existau destule metode atunci ca să dispari. Te puteai trezi într-o psihiatrie pompat cu injecţii şi nu mai ştiai nici tu, nici alţii de tine.

"Preţul cel mai scump plătit a fost uciderea mamei mele cu 30 de lovituri de cuţit, după care i-au dat foc"

Adevărul: La scurta vreme după '89, ai declarat că aţi plătit scump preţul conservării voastre, însă dacă mai rămâneaţi în ţară nu mai existaţi astazi.

Nicu Covaci: Preţul cel mai scump plătit a fost uciderea mamei mele cu 30 de lovituri de cuţit, după care i-au dat foc.

Atunci când ne-am întors şi noi acasă ca s-o luam de la început, mi s-a spus de la comandamentul poliţiei că aşa ceva nu au mai văzut. Mi-au recomandat chiar să am grijă pentru că am duşmani mari. Că acest semn este o vendeta şi să am grijă...

"Phoenix – însă eu...”, se numeşte volumul autobiografic. Cum a fost primită de societatea românească această carte?

Cartea se numeste “Phoenix “ nu nu "Însă eu…” aceste cuvinte au fost puse cu răutate de către redactorul cărţii fără să mă anunţe.

"Atât timp cât cred că mai pot fi de folos cuiva, voi lupta"


Acum lucrez la cel de-al doilea volum şi am în plan un al treilea: De trei ori 15 ani PHOENIX!!!

Pentru a sugera modesta mea poziţie faţă de povestea pe care o redau în carte am ales un motto inspirat din Dimitrie Cantemir:  “Însă eu, o pasere de neam şi de minte proastă fiind, fiindcă nici în caren vreo dulceaţă nici în pene vreo frumuseaţă port… mai mult a grăi nu pot, nici se cuvine…iară djiudegata fie a înţelepţilor…”

Adevărul: Au trecut aproape 20 de ani de la revenirea acasă? Ce poţi spune despre această perioadă?


Nicu Covaci: Îmi pare rău că sacrificiile făcute au fost sortite ca cel mult, să întârzie o decădere morală şi sufletească aşa cum o întâlnesc astăzi în ţara mea, Romania. Credeam că avem o influenţă mai mare asupra publicului, dar acesta este bombardat cu informaţii false şi pe zi ce trece suntem mai greu de înţeles şi de urmat.

Nu e uşor să dai atâta şi să primeşti atât de puţin… Aşa cum am mai spus răul nu face decât să mă îndârjească: "De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu".

Atât timp cât cred că mai pot fi de folos cuiva, voi lupta.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite