Oana Ioniţă, dansatoare: „La Liceul de Coregrafie am devenit o fetiţă-soldat“

Oana Ioniţă (30 de ani), cunoscuta dansatoare a „Cronicii Cârcotaşilor“, povesteşte despre experienţele-minune ale vieţii sale: fetiţa ei de un an, baletul, insula Ibiza şi echipa Cronicuţei. Oana a muncit 18 ani ca să devină balerină şi să danseze pe scena Operei Române. A primit apoi şansa de a lucra în televiziune şi asta i-a schimbat viaţa.

„Adevărul": Care este primul moment în care dansul a apărut în viaţa ta?

Oana Ioniţă: La 4 ani, când eu nici măcar nu mi-am dat seama că dansul face parte din mine. Atunci, totul a pornit dintr-o competiţie infantilă de a executa coşuleţul cu vecina de la patru, care făcea deja balet. A fost un pariu cu mine şi ţin minte tot, până la cel mai mic detaliu, ca şi cum ar fi fost ieri. Am simţit că sunt îndrăgostită de dans în adolescenţă, când am realizat că de dimineaţă şi până seara vibram, simţeam, vorbeam şi transmiteam dans prin fiecare por.

Cum a fost perioada Liceului de Coregrafie, la Bucureşti? Ţi-a fost greu să te rupi de casa şi familia de la Ploieşti ?

Am stat la cămin, iar acest lucru mi-a schimbat viaţa, m-a transformat dintr-o rasfăţată, într-o fetiţă-soldat. Din acel moment, pentru mine, singurul loc de joacă a fost sala de balet. Am învăţat să fiu respectuoasă, perseverentă, muncitoare şi organizată. Am pierdut repede noţiunea de copilărie, prieteni şi familie, pentru că îmi doream să fiu cea mai bună, şi asta însemna dedicare maximă.

Pe scena Operei Române, la 18 ani

Cum erai ca şi copil, ce îţi plăcea să faci cel mai mult, de-a ce te jucai, îţi aminteşti?

Cel mai mult îmi plăcea să mă caţăr în copaci. Până în clasa a IV-a jucam în faţa blocului „Frunza", „V-aţi ascunselea", „Şotronul", dar cel mai mult îmi plăcea „Castelul", acum abia mai ştiu cum se mai joacă.

Dacă ar fi să descrii copilăria ta în trei cuvinte mari, care ar fi acestea?

Doamna Eftimie, Cocotilă şi uşa. Doamna Eftimie a fost persoana care mi-a schimbat viaţa. Cea care m-a convins că pot „zbura" şi care a avut încredere că voi ajunge departe. Acum continuă să formeze generaţii de balerini la Palatul Culturii din Ploieşti şi o face cu aceeaşi dăruire şi pricepere ca acum 30 de ani. Cocotilă era cocoşul nostru pe care îl ţineam în balcon şi pe care l-am iubit enorm. Se numea „Cocotilă" pentru că se căţăra pe balustradă, să mă vadă când ieşeam afară şi, de cele mai multe ori, îl găseam cu capul în jos pentru că se încurca în sfori.  Uşa. Atunci când părinţii nu îmi îndeplineau vreo dorinţă, mă răzbunam şi mă închideam pe dinăuntru. Le deschideam când îmi aduceau ce doream. Când intrau în casă, în loc să mă bată, mă pupau cu drag. Cât au putut să mă răsfeţe!

Ai fost balerină, timp de şase ani, la Opera Naţională Bucureşti şi la Teatrul de revistă „Constantin Tănase". Cum a fost experienţa asta? 

Am muncit cam 18 ani ca să ajung balerină. În momentul când a trebuit să renunţ la Teatrul de Revistă cred că a fost una dintre cele mai grele decizii din viaţă. Am ştiut, în schimb, că voiam sa ajung cel mai sus, adică la Opera Română. Au fost trei locuri pe ţară şi eu am luat a doua, deci nu puteam să ratez şansa de a dansa pe cea mai importantă scenă a ţării.

De ce ai renunţat la balet?

Mi-a trebuit un an să mă decid. Din partea conducerii de atunci am primit nişte cuvinte destul de grele. Tocmai pentru că în  această meserie nu există cale de mijloc, am fost pusă într-un final să aleg. Mi s-a spus că viaţa de televiziune este scurtă şi că adevărata formă de expresie a dansului este numai pe scena teatrului. Eu însă am încercat să demonstrez că nu-i aşa. Ca să fii balerină, îţi trebuie mulţi ani de muncă istovitoare. Ca să fii vedetă, îţi trebuie o şansă. Eu am avut-o şi am ştiut să o fructific.

Echipa emisiunii „Cronica Cârcotaşilor“, Prima TV

2004 pare să fi fost un an foarte bun: ai semnat colaborarea cu „Cronica Cârcotaşilor" şi cu celebrul club Amnesia, din Ibiza. Cum s-a schimbat atunci viaţa ta?

În 2002 am apărut la „Cronica Cârcotaşilor". Am fost indecisă la început, pentru că nu renunţasem la Operă şi ca să mă hotărăsc am participat la audiţia muzicalului „Chicago". Scena Teatrului Naţional era mult mai atractivă şi, timp de patru ani, am avut o colaborare frumoasă. Ibiza m-a ajutat în luarea deciziei de a renunţa la balet, pentru că am realizat că până atunci viaţa a trecut pe lângă mine şi nu mă bucurasem de frumosul din ea.

"Mi s-a spus că viaţa de televiziune este scurtă şi că adevărata formă de expresie a dansului este numai pe scena teatrului. Eu însă am încercat să demonstrez că nu-i aşa.''

„Colegii m-au convins că pot să vorbesc"

Dacă ar fi să pui pe hârtie câteva din lucrurile pe care le-ai învăţat în toţiaceşti ani la Cronică, alături de Mihai Găinuşă, Şerban Huidu şi toată echipa, care ar fi acelea?

Ar trebui să scriu o carte. Împreună ne-am format, am învăţat unii de la ceilalţi. Le mulţumesc că m-au ajutat să fiu cine sunt acum. Mihai mi-a dat încredere că pot merge mai departe de dans şi, criti­cându-mă prin ironiile lui, m-a determinat să lupt. Mereu mi-am dorit să-i pot da o replică care să-l şocheze sau măcar să-l surprindă. Şerban este cel care are un mic îngeraş pe umărul drept, care îl ghidează foarte bine. Ştie să fie şef, să se impună. Suntem o echipă destul de mare, lucrăm de mulţi ani împreună şi ne-am influenţat vieţile reciproc.

Amintiri din copilărie şi tinereţe

 Cum a fost perioada asta, în care ai fost mai mult decât dansatoarea, şi a trebuit să susţii verbal emisiunea?

Am avut noroc şi am reuşit să vorbesc. M-au convins colegii că pot să vorbesc şi dacă mă lăsau puteam să vorbesc şi mai mult! (râde)

De ani buni mergi în fie­ca­re vară în Insula Ibiza, unde realizezi coregrafia unui club. Cum e, ce-ţi place la ce se întâmplă acolo?

Nu am mai dansat de doi ani, dar continui să fac coregrafia şi castingul. Este locul unde multă lume vine să se distreze, este o insulă cu poveşti frumoase şi oameni speciali.

Îţi aminteşti o coregrafie care ţi-a dat bătăi de cap, la care ai repetat mult?

Da. „Lacul lebedelor", Actul 4.

Cum te simţi în postura de mămică, cum te-a schimbat asta?

Nu mai am timp deloc. Acum, prioritatea este fetiţa mea. Este frumos şi trebuie să fiu mai responsabilă şi să stau mai mult acasă.

Care e cea mai mare dorinţă a ta în acest moment?

Să duc până la capăt ce-mi propun. Sună generalist, dar aşa este. Este important să fii consecvent şi coerent în drumul prin viaţă şi mai ales să ştii să-ţi doreşti cu adevărat.