Lia Lungu duce folclorul românesc pe Broadway
0
Cântăreaţa de muzică populară a reuşit să-i cucerească pe americani cu spectacolul ei de tradiţii româneşti.
Lia Lungu (58 de ani) a plecat din România la începutul anilor '90 şi s-a stabilit în SUA. Deşi era cunoscută în ţară, fiind cântăreaţă în corul Operei Naţionale din Timişoara, a ales să rămână în Statele Unite pentru a-i oferi fiului ei, Tudor, o viaţă mai bună. La Revoluţie, artista a cântat în balconul Operei din Timişoara. În cei 20 de ani scurşi de când a părăsit România, Lia Lungu a reuşit să devină o artistă mai apreciată în străinătate decât acasă. Spectacolul său de ritualuri româneşti, care înfăţişează momente importante precum naştere, nunta şi moartea, a ajuns să fie prezentat pe Broadway şi la Lincoln Center din New York.
„Adevărul": Aţi plecat din România în 1991 şi v-aţi stabilit la New York.
Lia Lungu: Eram la al doilea turneu în America, mai fusesem acolo o dată, în 1975. Când am ajuns la New York, în 1991, am hotărât să rămân acolo, pentru băiatul meu, Tudor. Am vrut să aibă alte perspective. În clipa în care m-am hotărât să rămân, am cântat într-un restaurant românesc o perioadă. M-am adaptat, m-am dus la şcoală în Manhattan ca să învăţ limba engleză, m-am apucat de jurnalism, lucrez în presa româno-americană pentru cel mai vechi ziar din Statele Unite, „Micro Magazin". Şi am făcut ce am ştiut: am cântat peste tot, la petreceri, la nunţi, la botezuri, pentru români, dar şi pentru americani.
Cum este viaţa în America?
Nu e uşor să trăieşti acolo. E o ţară care te verifică. Trebuie să înveţi acel loc din toate punctele de vedere, trebuie să ţi-l însuşeşti. Nu poţi înţelege o lume străină de limba ta şi de dimensiunea ta geografică dacă n-o mănânci pe pâine cel puţin zece ani. Acum, pe lângă muzică, lucrez în învăţământ, predau muzică la o şcoală particulară. Dar eu tot timpul trăiesc în dimensiunea românească, nu m-am rupt niciodată de ţară.
Lia Lungu, într-unul dintre spectacolele sale, unde prezintă momentul nunţii Foto: arhivă personală
Spuneaţi la un moment dat că de multe ori v-aţi simţit ignorată de publicul din România...
Ignorată cred că e puţin dur, să zicem că m-au pus într-o ladă cu zestre - pentru că oricum ceea ce eu fac vine din lada cu zestre - şi au şi pus capacul peste mine. Că oamenii m-au uitat acasă, da, e adevărat, m-au uitat categoric. Faptul că nu sunt prezentă în ţară poate fi un argument, dar nu cred că este un argument care poate sta în picioare. Am LP-uri scoase în România, la televiziune există filmări cu mine, vin în fiecare an acasă şi merg la emisiuni cât sunt invitată. În America, de exemplu, toţi oamenii de valoare din muzică sunt difuzaţi la televizor o dată pe săptămână. Este un respect pe care îl acorzi acelui om care a făcut ceva, care s-a jertfit pe altarul artei în cele din urmă.
Vă întristează faptul că aţi fost uitată?
Eu, Lia Lungu, sunt doar mesagerul prin care se pune în mişcare o roată a neamului. Îmi pare rău pentru că acasă ceea ce fac, este ignorat. Aşa am procedat cu oamenii noştri care au încercat să facă ceva pentru neam, pe unii i-am ignorat, pe alţii chiar i-am scuipat. Şi după ce au fost recunoscuţi de alte popoare sau după ce au trecut în altă dimensiune, am început să ni-i revendicăm, să spunem că ne aparţin. Dar cred că va veni un timp în care vor veni în urma mea oameni care fac ceea ce fac eu. Am înţeles că există în Maramureş o fată care face ceva asemănător şi asta m-a umplut de bucurie.
Multe dintre cântecele dvs. au fost preluate şi de alţi artişti.
Da, au fost preluate şi schimonosite. Eu le-am cules în alte variante, tot ceea ce am făcut eu sunt culegeri autentice. Am luat cântecele cu mare grijă şi le-am lăsat să treacă prin câteva straturi de şlefuire, pentru că numai aşa ajungi la esenţa unui popor, dându-i timp unui vers să se şlefuiască. Dacă nu-i dai acest timp, el nu va rezista, va fi o modă şi va trece la un moment dat.
La ce vă referiţi când spuneţi că unui cântec îi trebuie timp?
De exemplu, doina „Firuţă, Nană, Firuţă" este un cântec foarte vechi, cred că are peste 150 de ani. În afară de Zamfir care îl interpretează la nai şi de mine care îl interpretez vocal, n-a avut-o nimeni până în momentul în care eu am înregistrat-o în anii '80. Această piesă a avut nevoie de 150 de ani pentru ca să se poată aşeza, să fie şlefuită suficient fiecare parte din versul poetic şi melodic. În momentul în care un cântec pleacă în lume, dacă a avut impact asupra comunităţii, se păstrează. El este recepţionat şi apoi îmbogăţit. Fără doar şi poate partea primară a piesei s-a pierdut undeva, dar şlefuirea în timp i-a dat strălucire.
Pe 25 septembrie aţi urcat pentru a cincea oară pe scena din Central Park, cu spectacolul de ritualuri tradiţionale. Cum aţi ajuns să aveţi atâta succes în America?
Spectacolul meu este foarte bine perceput acolo, altfel nici n-aş fi reuşit să cânt la Lincoln Center, pe Broadway sau la Symphony Theatre din New York. Spectacolul este o trecere prin marile momente ale vieţii şi a fost conceput în anii '80 împreună cu profesorul universitar Vasile Petcu, de la Universitatea din Timişoara.
Cum e spectacolul?
Începe cu momentul naşterii, urmează nunta şi apoi moartea. Durează o oră şi 45 de minute, timp în care eu cânt tot felul de cântece şi descântece vechi şi trec prin toate aceste etape. La început îmi fac apariţia prin public, port în spate un leagăn, în care ţăranca din Banat îşi creşte pruncul şi ajung pe scenă, care este aranjată cu un decor românesc. Apoi urmează descântecul de noroc pentru prunc, trec prin jocurile pentru copii şi ajung la ritualul premarital, care are şi el un cântec de dragoste înfiorător de frumos. Şi apoi merg către ritualul de nuntă, unde cânt, joc, cobor în sală, joc steagul, după care, printr-un blestem mă îndrept către momentul morţii şi cânt trei bocete. Este un moment cutremurător.
Cum sunt percepute tradiţiile noastre în America?
Toţi oamenii de pe acest pământ trăiesc cele trei dimensiuni: se nasc, se nuntesc şi mor. Indiferent unde ai răsări în lumea aceasta, cele trei momente esenţiale ale vieţii, toţi le trăim. De aceea, nu este niciun fel de mare filosofie ca să înţelegi ceea ce fac eu. Eu cânt în limba română, n-am vrut să traduc, am avut multe tentative din partea multor poeţi români stabiliţi în America care mi-au propus să traduc în engleză, dar n-am vrut cu niciun chip.
De ce?
Cel mai mult m-am gândit la următorul lucru: suntem un neam mic care vorbim o limbă, limba română. Dacă noi nu ne-o promovăm, cine să ne-o promoveze? Cine să-i asculte muzicalitatea? Eu, ca artist, am această obligaţie. N-am voie să nu-mi cânt ritualele mele ţărăneşti în limba în care au fost create.
De ce n-aţi încercat să faceţi spectacolul şi în România?
Am vrut de foarte multe ori, dar o singură dată am reuşit, acum doi ani, când am fost invitată la Festivalul de la Mamaia. Le-am spus că vin cu o singură condiţie, să urc pe scenă cu o secvenţă din spectacolul meu. Mi s-a răspuns că nu se poate, că la Mamaia oamenii mănâncă seminţe şi vin să se relaxeze. Am reuşit să-l fac însă mai scurt şi a avut un impact extraordinar. Lumea a primit dumnezeieşte momentul. Cum ar fi dacă aş veni şi aş reuşi să-l fac pe tot, o oră şi 45 de minute? Dar nu vrea nimeni să audă aşa ceva, nimeni nu are nevoie de aşa un spectacol. Nici nu ştiu la cine să încerc şi normal cred că ar fi să vină ei spre mine, să intre pe Google şi să vadă că am fost invitată pentru a cincea oară să cânt în Central Park, în opincile mele şi în costumul ăsta traco-dac.
"Românii m-au pus într-o ladă cu zestre, pentru că oricum ceea ce fac eu vine din lada cu zestre, şi au şi pus capacul peste mine.''
Se încarcă comentariile...
