Cristina Ţopescu, prezentatoare tv: „Sunt nemulţumită, am multe lupte de dus“
0
De peste 15 ani în „compania“ ştirilor, Cristina Ţopescu e în dezacord cu ceea ce trăim astăzi. Spirit justiţiar, dar sensibil, ea empatizează cu fiinţele respinse de societate – „şi oameni, şi copii rromi!“. Pentru Campania al cărei vector de imagine este – „Stop indiferenţei! Aceşti copii trebuie educaţi!“, care a debutat la Prima TV din 16 octombrie – Cristina Ţopescu a „dublat“ activitatea de prezentatoar
„Adevărul": Nu e dificil să fii în permanenţă la curent cu tot ceea se întâmplă în jurul tău? După atâţia ani de ştiri, mai există informaţii care să te uluiască sau ai devenit imună la anomaliile care se întâmplă în lume?
Cristina Ţopescu: Da, mi-e greu să am zilnic de-a face cu nenorocirile oamenilor, mă stoarce sufleteşte şi psihic acest contact permanent cu drame, suferinţe şi nedreptăţi (ale soartei sau ale sistemului în care trăim), dar n-am încotro, trebuie să rezist. Face parte din meseria mea. Mă încarc cu toate suferinţele, le simt uneori nepermis de mult, dar, paradoxal, ceea ce îmi atinge sufletul nu mă face mai vulnerabilă, ci mai puternică. Meseria asta te căleşte! Eu n-am reuşit să mă imunizez, nici n-o să pot vreodată să rămân rece la ce comunic în jurnalele de ştiri, dar sunt convinsă că, dacă nu mă confruntam cu atâta suferinţă, aş fi fost un om mai slab decât cel care sunt. Acum, de fapt, ştiu că sunt un om puternic şi am mare încredere în forţa mea. Nu e nimic senzaţional în asta, toţi trebuie să fim aşa şi mulţi chiar suntem, doar că, uneori, nu ne dăm seama.
Cum ţi se părea România când ai debutat pe micul ecran şi cum o găseşti astăzi, la aproape două decenii de la acel moment?
Sunt nemulţumită de ceea ce se întâmplă în ţara mea, de la nivelul autorităţilor până la cel al omului de pe stradă. Vă imaginaţi, aşadar, câte lupte am de dus. De luptat ne luptăm mai mulţi, nu suficient de mulţi, din păcate. Nu ne-a caracterizat solidaritatea niciodată. Prin intermediul ştirilor, duc o parte din lupte, nu mi-ajunge însă un jurnal pe zi. Mi-ar trebui cinci-şase zilnic şi tot nu ştiu dacă ar fi suficient.
Ai dat scaunul din faţa pupitrului, de unde prezinţi jurnalul „Focus", pe ceva mai dinamic - pe munca de reporter. Pentru Campania „Stop indiferenţei! Aceşti copii trebuie educaţi!" ai mers pe teren pentru a face reportaje alături de echipa de la Focus. De ce ai simţit nevoia să te implici astfel?
Da, m-am implicat poate mai mult decât în orice altă campanie. Simt nevoia să fac asta pentru că avem de-a face cu nişte fiinţe respinse de societate. Şi oameni, şi copii! Da, chiar şi copii ! Copii de ţigani. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru fiinţele respinse de societate, respinse doar pentru că sunt altfel decât noi, majoritarii... Mă întreb: de ce am fi noi mai buni doar pentru că suntem majoritari? Cu atât mai mult cu cât noi suntem cei care alcătuim o societate mai mult sau mai puţin convenţională, târâtă de clişee, ipocrită şi din ce în ce mai nepăsătoare la suferinţa din jur. Suntem tot mai mulţi cei care am uitat că avem suflet. Nici minte prea multă nu avem, de cele mai multe ori... pentru că răutatea nu poate fi inteligenţă, credeţi-mă! Nepăsarea e oportunistă şi confortabilă, iar cruzimea este de-a dreptul patologică. Ce am văzut? Multă sărăcie şi suferinţă, am văzut copii frumoşi, isteţi, cu ochii trişti unii dintre ei, alţii veseli, în naiva lor neştiinţă despre lumea în care trăiesc, am văzut copii pentru care noi, societatea „civilizată", cu excepţia unor oameni deosebiţi, nu facem nimic!
Sunt voci care spun că acordăm prea mare importanţă acestei etnii minoritare. Ce riscăm dacă tratăm cu indiferenţă problemele cu care se confruntă etnia ţigănească, dacă închidem ochii la discriminările care se fac?
La români, natalitatea scade, în timp ce la rromi creşte. Ce se va întâmpla peste 20 de ani cu copiii rromi la care azi ne uităm cu scârbă, sau, în cel mai fericit caz, cu nepăsare, ce vor deveni ei dacă nu-i educăm? Ce am fi devenit şi noi, fiecare dintre noi, dacă ne-am fi născut într-o familie săracă, analfabetă, în care mama şi tata fură sau cerşesc? E timpul să înţelegem că rromii nu sunt doar o problemă a comunităţilor de rromi. Aceşti copii cresc şi, în cel mai fericit caz, vor fi şomeri sau vor munci cu ziua, nu vor avea o slujbă, nu vor plăti taxe şi atunci noi n-o să avem pensii... Pentru că ei vor fi mulţi şi fără slujbă. Iar fondul de pensii e susţinut de taxele celor activi care plătesc taxe şi impozite. Dacă nu au o slujbă şi nu câştigă un ban ca să aibă ce mânca, or să le mai vină şi alte idei, nu? Mai ales că au avut exemple vii în familie! Degeaba investim în propriii copii dacă, atunci când vor fi adulţi, vor trăi într-o astfel de lume... într-o astfel de societate. Cifrele vorbesc cât se poate de clar: e mai ieftin să susţinem copii săraci în grădiniţă întâi şi apoi în şcoală, decât nenumăraţi infractori în închisoare. Aşadar, dacă nu mai avem compasiune, măcar o logică elementară să ne mai traverseze, din când în când.
Spuneai că analfabetismul şi abandonul şcolar în rândul ţiganilor sunt probleme care necesită o rezolvare imediată. Ce rezolvări, ce soluţii aţi descoperit pentru cei izolaţi în comunităţile de ţigani?
Niciodată nu e prea târziu să ne trezim! Cu idei, cu puţine eforturi şi cu multă compasiune, se pot face minuni. S-ar putea pune în aplicare atâtea alte politici sociale pentru a asigura o viaţă decentă şi accesul acestor copii la educaţie, sunt tot cetăţeni români şi, mai ales, sunt tot copii. Puşi în aceleaşi condiţii, supuşi aceleiaşi sărăcii, ţiganii adulţi sunt ca noi, nici mai buni, nici mai răi. Şi orice om merită o şansă. E nevoie însă de consecvenţă, ceea ce e mai rar la români... e nevoie de politici sociale pe termen mediu şi lung, coerente, viabile, în care statul să-şi ia partenere ONG-urile care au demonstrat că se pot face atâtea lucruri, când vrei cu adevărat. Ajungem deci la voinţă şi viziune politică, de asta e nevoie şi exact asta nu avem!
Aţi descoperit copii de etnie ţigănească cu abilităţi deosebite şi cu poveşti de viaţă impresionante, care-şi doresc să reuşească în viaţă, dar, izolaţi în comunităţile de ţigani, nu au nicio şansă. Aţi descoperit şi cazuri fericite însă. Ce caz ne vei prezenta în această seară?
Cazul unui rrom care a reuşit să-şi creeze un drum în viaţă. Sebaidin este promoter în judeţul Constanţa, în proiectul demarat de instituţiile statului „Toţi la grădi, toţi la clasa I". În comunitatea din care face parte, Sabaidin a reuşit să convingă multe familii de ţigani să-şi trimită copiii la şcoală. Sebaidin are de ce să fie mândru. Are o familie frumoasă şi copii care învaţă foarte bine. Onur, fiul său, este cel mai bun elev din clasă şi s-a plasat pe primul loc la olimpiada de limbă turcă, faza pe judeţ. O poveste despre cum poţi reuşi chiar dacă te naşti într-o comunitate săracă de ţigani, o poveste pe care o vom prezenta astăzi la „Focus".
"Sunt nemulţumită de ceea ce se întâmplă în ţara mea, de la nivelul autorităţilor până la cel al omului de pe stradă."
"Supuşi aceleiaşi sărăcii, ţiganii adulţi sunt ca noi, nici mai buni, nici mai răi."
"E mai ieftin să susţinem copii săraci în grădiniţă întâi şi apoi în şcoală, decât nenumăraţi infractori în închisoare."
Se încarcă comentariile...
