Cristiana Bota: „Am fost luată şi aruncată într-o cuşcă cu lei“
0
Cristiana Bota (62 de ani) rămâne una dintre cele mai îndrăgite crainice TV din perioada de dinainte de 1989. Cristiana Bota spune că a ajuns crainică din întâmplare. Avea emoţii îngrozitoare în timpul jurnalului, dar mărturiseşte că munca în televiziune i-a adus multe bucurii.
Citiţi şi: Românii preferă ştirile prezentate de femei
„Adevărul": Cum aţi ajuns în presă?
Cristiana Bota: Eram studentă la Facultatea de Filologie, la limbi străine. În anul al II-lea ne-au luat la Ziarul „Informaţia Bucureştiului" să facem practică şi acolo am rămas. Îmi plăcea foarte tare. Făceam rubrici de artă plastică, de teatru, cronici de film. La un singur domeniu nu mă pricepeam, cel economic. Primul meu material a fost despre o expoziţie de fotografie.
Aţi plecat apoi la Televiziunea Română?
După ce am terminat Facultatea, am mai stat doi ani la ziarul „Informaţia Bucureştiului" şi, pentru că şeful meu n-a vrut să mă lase să plec cu BTT (Biroul de Turism pentru Tineret - n.r.) - mi se oferise o excursie în Italia şi Algeria, iar el trebuia să semneze că mă întorc şi că răspunde pentru mine - am plecat. Fiind o tânără revoluţionară şi spunându-mi o colegă «Du-te la Televiziune, că acolo se caută oameni», m-am dus la redacţia de cultură a lui Dinu Săraru şi la redacţia de copii şi tineret. Pur şi simplu am zis: «Vreau să vin să lucrez». Între timp, figuram angajată la ziar, unde n-am vrut să mai merg.
Cum a fost începutul la Televiziune?
Nu ştiam cum se face filmul, cum e camera, cum înregistrezi. Întâi am făcut nişte emisiuni de versuri. Luam câte un actor, îl puneam într-o sală de muzeu, recita versuri frumoase, iar eu montam şi dădeam emisiunea. „De dragoste" se numea. Dup-aia am lucrat la emisiuni de divertisment, făceam filme. Nu ştiam cum se filmează, cum se ţine microfonul, nu ştiam absolut nimic, dar am avut colegi care m-au învăţat.
Cum aţi ajuns crainică?
Într-o zi, pe culoarele televiziunii, cineva m-a întrebat dacă nu vreau să dau o probă de crainică. Am întrebat: «Ce-i aia?». «Cum sunt Delia, Sanda», mi-a răspuns. M-a întrebat ce limbi străine ştiu, i-am spus că engleză, franceză şi italiană. A doua zi am intrat în studio, nu ştiam ce se întâmplă, ce e dincolo de geamul respectiv. Am văzut nişte operatori cu căşti şi mi-au spus să mă uit într-o direcţie. Eram dezinvoltă din inconştienţă.
Mi-a zis «Citeşte!», m-a pus să fac un text de prezentare. L-am citit, eram senină, degajată, am citit textul în italiană şi franceză, le-am tradus în direct. Mi-au spus că o să primesc rezultatul în două săptămâni. I-au dat caseta preşedintelui de atunci şi m-au ales. Nu mi s-a părut nimic extraordinar.
Acum, în spatele unui prezentator este o întreagă echipă. Cum era atunci?
Noi ne făceam textele de prezentare sau ne duceam la redactorii respectivi şi le ceream informaţii. Eram limitaţi şi-atunci citeam foarte mult, căutam, studiam, ca să facem cinci rânduri de prezentare, care să fie accesibile omului de dincolo de ecran. Trebuie să te impui cu o anumită dragoste, asta o ai sau nu o ai. De exemplu, vorbeam atât de tare în emisie, încât a venit un coleg şi mi-a zis să încerc să vorbesc mai calm, mai frumos. Am fost luată şi aruncată într-o cuşcă cu lei.
Nu m-a învăţat nimeni cum să mă îmbrac, cum să mă machez. Ţin minte că şeful meu de atunci mi-a acceptat odată şase guleraşe şi o bluză. Parcă eram la şcoală, în uniformă. Ulterior, am luat o hârtie mare şi am decupat-o cu foarfeca, cum fac bunicii, şi mi-am făcut un guler, ca o dantelă. Au venit prietenii să mă întrebe de unde o am. Era hârtia fină, de demachiat, pe care eu o decupasem. Pe urmă ne-au pus în legătură cu Zina Dumitrescu şi casa ei de modă. Ne-a dat multe rochii din colecţiile ei, nu exista eveniment la care să nu ne ajute.
La început veneaţi cu haine de-acasă?
Da, mi-am terminat toate prietenele, toate vecinele, rudele. Vedeam câte o colegă cu o bluză frumoasă şi îi spuneam: „n-am cu ce să mă îmbrac diseară". Nu puteai să apari îmbrăcată la fel. Aveam zi de zi prezentări şi era dorinţa, ca şi acum, a unei femei, să arate bine. Aveam grijă de fiecare dată să trag bluza, să nu se vadă decolteul, n-aveam voie cu cercei mari. Una dintre condiţiile de bază era că, dacă vrei să prezinţi o ştire, nu trebuie să atragi atenţia asupra ta. Mi-am dezbrăcat toate prietenele, colegele care veneau şi îmi spuneau „am o bluză frumoasă, nu vrei să te îmbraci diseară cu ea?".
Machiajul nu era sofisticat, era o pudră pe care ne-o dădeau şi care îmi strângea faţa, parcă era var. Acum toate sunt la fel pieptănate, atunci fiecare era altfel. Când am apărut eu, îmi ziceau să nu încerc să le copiez pe Delia Budeanu şi Sanda Ţăranu. Nici n-aveam cum.
Aţi avut probleme cu cenzura?
Eu, în mod special. De la texte de prezentare până la ţinută. Venea cineva în studio să vadă cum eram îmbrăcate. Textele le băteam la maşină şi pe urmă le dădeam la citit, la viză. Mai scăpam „şopârliţe". De multe ori emisiunile treceau la viză pentru că li se schimbau genericele de prezentare, se mai puneau „Ţara şi poporul", mai scăpau.
Îmi aduc aminte că eram într-o transmisiune în direct, venisem din concediu de maternitate, eram acolo de dimineaţă şi era prima transmisiune, prin satelit, de pe vremea lui Ceauşescu. Eram obosită, stăteam ţapănă pe scaun de câteva ore pentru că nu se ştia când intru în direct, mi se tot vârau nişte texte în faţă şi, la un moment dat, am primit unul care, din punctul meu de vedere, era uşor agramat: „Peste câteva momente vom transmite vizita oficială a tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a tovarăşei Elena Ceauşescu care face o vizită oficială".
Am zis tare fac, mi-am dat seama că a trecut prea mult timp şi am luat-o de la început. La final am văzut cum au năvălit toţi în studioul de alături, a doua zi a fost mare şedinţă, la şase jumate m-au chemat de la CC (Comitetul Central - n.r.) şi urma să mă anunţe că plec din televiziune. Tudor Vornicu s-a ridicat şi a zis: „nu, să speli pe jos", să n-apuce să zică că mă dau afară, pentru că asta urma. Aşa m-au salvat. Pe urmă m-au trimis la radio o perioadă îndelungată, ca să mă acopere.
Cât aţi stat la radio?
Un an şi ceva, pe urmă iar m-au trimis. Dar e o şcoală.
Când aţi hotărât să vă retrageţi?
În clipa în care au venit colege mai tinere, Iuliana Marciuc, Mirela Atanasiu, Tania Budi. Au venit, le-am pregătit şi atunci mi-am dat seama că ceva nu e OK. Trebuie să ai grijă să nu te infiltrezi în viaţa de zi cu zi a celor tineri, să fii în umbra lor, dar să nu invadezi. Dacă ei au considerat că nu mai e nevoie de cei de o anumită generaţie, trebuie să ştii să te retragi.
Ce făceaţi, mai exact?
Se alcătuiau programele şi trebuia să respect tot ce se întâmplă cu TVR1 şi TVR2. Cooedonam tot ce însemna emisie şi programul zilei pe post.
Nu vă lipsea să apăreţi pe post?
Nu, am zis că atâta pot. Viaţa e făcută din bucăţele mici de tot.
Şi-atunci cum îţi dai seama că e momentul să te retragi?
Simţi.
Este vârsta un impediment în televiziune?
Ar trebui să nu fie, toate marile televiziuni au prezentatori şi oameni de televiziune mai în vârstă, care îşi fac bine treaba. Mă gândesc la Eugenia Vodă, care face o emisiune de mare succes.
De ce-aţi părăsit TVR-ul, după 36 de ani?
Nu mai aveam ce face. E un moment în care se încheie totul. Ori faci un lucru de excepţie, ori nu-l mai faci. Am avut nişte oferte, de a face emisiuni, am stat să mă gândesc bine şi încă mă mai gândesc. Am luat o pauză în care îmi fac ordine foarte bine în suflet şi în minte şi trebuie să iau o hotărâre. Până atunci mai îmi folosesc vocea: citesc filme documentare şi filme de lung-metraj, citesc texte de prezentare. O să mă gândesc când revin şi unde revin.
Ce prezentatori apreciaţi din generaţia actuală?
Îmi place foarte mult Esca, pentru seriozitatea pe care o emană, pentru înfăţişarea ei, pentru faptul că e limpede şi clară în ştirile pe care le prezintă, e foarte credibilă. Îmi plac şi Gabi Firea şi Alessandra Stoicescu.
Îşi „împrumută" vocea unor personaje din filme
Cristiana Bota s-a născut la data de 26 martie 1947. A absolvit Facultatea de Filologie, cu specializările jurnalism şi limbi străine. A lucrat la ziarul „Informaţia" timp de cinci ani, iar în 1971 a ajuns la Televiziunea Română unde a lucrat la redacţia de cultură şi la redacţia de copii şi tineret. Ulterior, Cristiana Bota a devenit crainică, iar după Revoluţie a fost consilier pentru programele TVR 1 şi TVR 2 şi producător la TVR Internaţional. În prezent, ea îşi „împrumută" vocea unor personaje din filme documentare şi filme de lung-metraj.
"Aveam grijă de fiecare dată să trag bluza, să nu se vadă decolteul, n-aveam voie cu cercei mari."
Cristiana Bota fostă crainică TVR
"E un moment în care se încheie totul. Ori faci un lucru de excepţie, ori nu-l mai faci."
Cristiana Bota fostă crainică TVR
Se încarcă comentariile...
