Carmen Avram, jurnalistă: „Mi-e ruşine să exagerez“

Carmen Avram, realizatoarea emisiunii „În premieră“ şi singura femeie corespondent din zone de conflict, crede că jurnalismul înseamnă decenţă. Originară din Maramureş, Carmen Avram a învăţat de la părinţi să nu mintă, să nu exagereze. „Poţi să agiţi o mulţime de oameni, dar la final ei vor şti că n-a fost aşa cum ai transmis“, spune ea.

Deşi a ajuns în cele mai fierbinţi zone de pe glob, transmiţând din Israel, Egipt sau Japonia, Carmen Avram se teme de zbor. Într-o marţi, ziua interviului, în maşina Subaru, ea accelerează ferm şi, în timp ce vorbeşte, se joacă pe volan cu degetele, a nerăbdare. Poartă o geacă din piele, iar eşarfa de la gât, răsucită feminin, îi îndulceşte forţa expresiei. „La o deplasare în Bruxelles, Miguel Angel Martinez, membru în Parlamentul European şi psiholog la origine, mi-a zis: «Ştii de ce ţi-e teamă de zbor? Pentru că nu eşti pasăre»".

„Adevărul": Ai început emisiunea „În premieră" de la Antena 3 într-un moment când televiziunile, cu excepţia PRO TV, au din ce în ce mai puţine producţii de tip reportaj. Pe ce ai mizat că va avea succes?

Carmen Avram: Am mizat fix pe asta, pe faptul că în România nu prea există tipul ăsta de emisiune, pe o echipă foarte bună şi pe faptul că am stat în televiziune 15 ani. Când stai atât în televiziune, înveţi multe lucruri... Toţi ajungem într-un moment în care spunem: „Nu mai pot să mă surprind cu nimic!". Dar, venind la Antenă, am făcut descoperiri pe care nu le-aş fi bănuit. Iar eu m-am surprins. Până acum, n-am condus niciodată o echipă, decât pe şantier, la Călăraşi, în 1989. (Râde) Iar faptul că în jurul meu s-a coagulat o echipă e foarte important; e greu să găseşti pe piaţă oameni buni. Eu i-am găsit aici, şi unii au venit să lucreze la emisiune pentru mine - un lucru la care nu m-aş fi gândit.

Şi tu, şi echipa munciţi enorm pentru emisiune. De ce te-ai îndârjit aşa?

Asta e altă chestie care m-a surprins: dintr-o dată am o ambiţie nemăsurată. Şi un perfecţionism care mă sperie. Mă gândesc însă că o să începem să intrăm într-un ritm normal de lucru. Acum muncim ca nişte disperaţi fiindcă suntem aşa de fericiţi pentru ce ni se întâmplă! Dar cred că într-o zi o să putem să privim emisiunea ca pe un copil care deja a crescut şi doar o să-l cizelăm. Şi aşa o să ne odihnim şi noi mai mult. (Râde)

La New York, în 2003, la petrecerea de Revelion

"Cu «În premieră» am descoperit că am o ambiţie nemăsurată şi un perfecţionism care mă sperie.''
Carmen Avram
jurnalistă

La presiunea sub care lucraţi, nereuşitele pot fi destabilizante. Cum le faci faţă?

Am avut o problemă cu primul material, care a intrat în prima ediţie a emisiunii - ancheta „Blestemul aurului". Dintr-o scăpare a cuiva care nu mai lucrează cu noi, n-a fost filmat cum trebuie. Ne-am dat seama cu zece zile înainte de premiera emisiunii. Materialul fusese filmat în zone foarte îndepărtate din ţară, deci ne lua mult timp să-l refacem. A fost un şoc. M-am suit în maşină şi am început să conduc fără ţintă. Am mers o vreme, după care mi-am dat seama că nu e o reacţie normală. Am pus mâna pe telefon şi-am început să-i întreb pe cei din echipă: „Tu ce trebuie să faci?", „Tu unde mergi?", şi-am zis: „Tu te duci acolo, tu dincolo!". Ne-am împrăştiat prin ţară şi am refilmat tot materialul. În final, a ieşit bine, materialul a fost extrem de apreciat.

Transferul de la PRO TV a însemnat expunere. De obicei, în presă, odată cu asta apar şi comentariile răutăcioase - în cazul tău, au fost puţine.

Ştii de ce n-au fost răi? Pentru că sunt low-profile când vine vorba de mondenităţi sau de apariţii la televizor. Mereu m-am ţinut departe de a apărea excesiv. Şi nu m-am dus niciodată la subiecte în care n-am crezut.

"La emisiune muncim ca nişte disperaţi fiindcă suntem aşa de fericiţi pentru ce ni se întâmplă!''
Carmen Avram
jurnalistă

Felul în care ai transmis din Japonia a fost similar cu al unui reporter străin. Cum faci să-ţi reprimi dorinţa - chiar şi bine intenţiontă - de a da pe-afară, de a „tabloidiza"?

Mi-e ruşine. Mi-e ruşine să exagerez. Poţi să sperii şi să agiţi o mulţime de oameni, dar după două săptămâni, ei vor şti că n-a fost aşa cum ai transmis. În Japonia a fost destul de stresant, şi nu vorbim de cutremure, care erau încontinuu: lângă noi era o centrală nucleară care a explodat şi nu ştiam ce urmează să se întâmple. Când am fost la Cernobîl, serile aveam usturimi în gât - am stat două zile lângă reactor. Aceeaşi senzaţie o aveam şi la Tokyo. Dar nu puteam apărea la televizor să spun: „Se simt radiaţiile în aer!", mai ales că nu existau date care să confirme aşa ceva. Te discreditezi.

Salutând anul 2000

Dar te-ai confruntat cu o situaţie anume în care să ţi se facă ruşine, ca să îţi dai seama atunci, să te gândeşti: „Nu pot face asta" ?

Eu sunt din Maramureş, din Vişeul de Sus. E un oraş foarte mic, ne ştiam cu toţii între noi, aveam foarte mult umor, ne iubeam. Şi nu minţeam. Am crescut aşa. Părinţii m-au învăţat să nu mă băg în lucruri din care nu mai pot ieşi.

Din interviurile cu marii lideri politici, ţi-au rămas în minte imagini care te-au făcut, ca jurnalist, să spui: „Până la urmă, şi ei sunt tot oameni"?

La întâlnirea cu Chirac mi-a plăcut că i se vedeau picioarele de sub masă. A început să dea din picior, şi asta m-a amuzat. A mai fost întâlnirea cu Benjamin Netanyahu - un interviu care n-a mai putut fi difuzat, din nefericire, din cauza unor probleme diplomatice -, când mi-au plăcut două lucruri; cum a venit secretara să-i aranjeze cravata, şi el o întreba: „E bine?", iar ea ridica din bărbie; apoi, Netanyahu avea nişte scrum de trabuc pe umărul hainei, şi-n dreapta lui, pe birou, o poză cu Churchill, cu un trabuc în gură. A şi mutat-o, înainte de filmare, să nu se vadă...  Ce m-a mai impresionat atunci a fost că era într-o perioadă de derivă politică, iar slăbiciunea se vedea, se simţea în el.

Deci, în spatele unui profesionist puternic, se ascunde o fire sensibilă şi caldă.

Şi asta dăunează grav... (Râde)

Simţi că ai pierdut ceva, pe dinăuntru, în timp, fiind jurnalist?

Mă mir mai rar. Dacă am pierdut, nu cred că am pierdut din cauza profesiei. Cred foarte mult în oameni. Şi unii te dezamăgesc. 

"Cred foarte mult în oameni, deşi unii te dezamăgesc.''
Carmen Avram
jurnalistă

„În comunism, găteam clătite cu apă şi făină"

La reactorul de la Cernobâl, de unde a transmis pentru PRO TV, în aprilie 2004

Anii de liceu şi de facultate i-ai petrecut sub comunism. Ai rămas cu sechele?

Am rămas cu o teamă de autoritate. Cu nişte întrebări despre colegi de-ai mei, dar nu m-am dus niciodată să văd care dintre ei turna. Şi cu capacitatea - care devine o calitate - de a te mulţumi cu puţin. Pe vremea aceea, făceam petreceri foarte des, cu nimic, găteam clătite cu apă şi făină. „Mâncăm şireturi", aşa ziceam. Dar mi-e bine aşa. Orice te poate „lovi" când nu te aştepţi. Şi dacă mâine aş sărăci, într-un fel aş suferi, dar în alt fel mi-ar fi mai simplu.

Amintiri din copilărie

Serbarea primăverii, la grupa mică, în costum de ghiocel, făcut de mama ei Foto: arhiva personală

Prima reîntâlnire cu foştii colegi de clasă - majoritatea de origine germană - a fost la Nurnberg. Faţă în faţă cu trecutul ăsta, şi cu prezentul, te-ai gândit că regreţi că ai rămas în România? 

Adevărul e că aş fi preferat să plec din ţară, dacă aş fi putut să plec în condiţii decente. Aş fi vrut să plec pentru că am obosit să aştept o Românie normală. Ne-am trăit copilăria şi tinereţea într-un sistem care te îngropa. A urmat o perioadă de tranziţie. Prin care tot trecem... Şi ne ducem spre ce? Am devenit o ţară formată din indivizi, în care fiecare îşi vede de propria viaţă. Mă duc în Israel şi sufăr ca un câine când îi văd cum îşi iubesc ţara. Mă duc în America, sau mă uit la filme şi văd cum le dau lacrimile când cântă imnul. Noi nici nu ştim ce vrem să devenim. Sufăr cumplit că nu pot avea soiul ăsta de patriotism.

La aniversarea vârstei de 4 ani, împreună cu mama ei

Ţii foarte mult la fratele tău. De ce?

Fratele şi sora mea - care e foarte frumoasă - locuiesc în Austria. Ea s-a despărţit mai uşor de ţară, fratele meu vine mai des şi are nostalgii. Momentul când am înţeles că fratele meu are ceva special a fost într-o zi când s-a întors cu mama din oraş şi avea cu el o jumătate de corn. Jumătate îl mâncase el, jumătate mi-l adusese mie - avea 3 ani, eu 6. Mi s-a confirmat că e mişto când l-am bătut de l-am năucit, iar el nu m-a pârât.

Iubeai starea de libertate a copilăriei?

N-aş pune problema aşa. Toată copilăria am suferit că nu eram liberi. Vişeul de Sus e format din două părţi, despărţite de un râu. Pe partea dreaptă stăteau românii, pe stânga, nemţii. La şcoală, fiind la secţia de germană, majoritatea colegilor erau nemţi. Toţi aceşti nemţi plecau, în fiecare an, în străinătate. Aşa că am ştiut de la şapte ani că dincolo de noi e o lume mai bună.  Şi ce era mai dramatic era că se mai şi întorceau, şi mai şi povesteau. Astăzi, de câte ori ajung într-o ţară străină îmi amintesc de Vişeu, de locul din care plecau nemţii spre o lume la care noi nu aveam acces. Avem acum, şi asta mă umple de bucurie. 

La grădiniţă, grupa mare, în costum tradiţional

"Am devenit o ţară formată din indivizi, în care fiecare îşi vede de propria viaţă.''
Carmen Avram
jurnalistă