VIDEO Povestea „oamenilor -păianjen”

Aleargă, sar, se caţără. Practicanţii de Parkour (PK), cunoscuţi sub numele de traceuri, sunt mereu în mişcare, mereu în competiţie cu ei înşişi, depăşind obstacole, atât pe teren, cât şi în viaţa personală.

Citiţi şi:

„Când te apuci de Parkour, afli că nu există reguli”

Parkour a luat naştere în Franţa. La bază, acesta este o metodă naturală de antrenament al corpului pentru a fi capabil să se mişte rapid, folosind mediul înconjurător în orice situaţie. Această artă a deplasării nu necesită nici structuri specifice, nici accesorii. Corpul este singurul instrument cu care şi asupra căruia se lucrează.

Andrei este în clasa a X-a, dar îl poţi lua lejer drept student de anul II datorită înălţimii şi aspectului atletic. Băieţii îi spun Fufop.  Prin 2006 a găsit un film în care actorii făceau mişcări spectaculoase şi curiozitatea i-a dat ghes să caute mai mult. Aşa a dat peste „Le Parkour”.

„Prima oară când am văzut filmul, am crezut că este vorba despre un sport extrem care te ajută să scapi din situaţii critice. Am început să fac şi eu genul de sărituri pe care ­le-am văzut în film, dar am renunţat la scurt timp. Nu ajungeam la niciun rezultat.” Apoi, în mai 2007, i-a întâlnit pe Justin şi pe Cristi, doi practicanţi mai experimentaţi din Bucureşti. Abia atunci a început antrenamentele cu adevărat, iar după doi ani e în stare să escaladeze un zid cu agilitatea unei pisici.

Aterizare dură

Pentru Justin, începutul a fost ceva mai brutal. „Când am văzut la televizor, nu am înţeles prea multe în afară de faptul că era ceea ce îmi plăcea deja să fac, adică să sar, să mă caţăr şi să alerg. Cam la două săptămâni după ce m-am apucat de antrenament, am vrut să sar de la o înălţime mai mare. Nu aveam experienţă şi pe atunci nici nu ştiam că săriturile de la înălţime nu fac parte din Parkour. Am sărit şi ­mi-am rupt mâna.”

Trei luni după aceea a stat pe margine. Apoi l-a cunoscut pe Cristi şi împreună au perseverat. Băieţii povestesc că plecau de acasă dimineaţa cu sendvişuri şi se întorceau cu ultimul metrou, timp în care se antrenau. Justin a reînceput prin a învăţa cum să se rostogolească pentru a diminua şocul la aterizare. „Dar asta a fost decizia mea, pentru că, atunci când te apuci, nu există o ordine în care să înveţi mişcările”, explică Justin. Cristi spune că la început obişnuia să facă lucruri simple, pe care oricine le-ar fi putut face. „Ele au fost baza şi m-au ajutat să ajung să pot face lucruri care astăzi, pentru unii, par cascadorii.”

Mişcare continuă

În weekenduri, Andrei face antrenament de condiţiona­re, iar în timpul săptămânii lucrează la tehnica PK

Lor li s-a alăturat Ionuţ, un alt tânăr pasionat din Bucureşti. Ionuţ credea că e singurul nebun din România interesat de Parkour. „Îmi aduc aminte şi acum cât de emoţionat am fost când am găsit pe un site românesc datele de contact ale unui practicant din Bucureşti. Am aflat locul şi ora următorului antrenament şi m-am prezentat, curios nevoie mare.” Ionuţ povesteşte că la început nu înţelegea mare lucru, pentru că băieţii îşi vedeau de antrenament, fără a da explicaţii sau sfaturi.

„Era greu să îi urmăresc pentru că se deplasau foarte repede, iar mişcările pe care le făceau erau neaşteptate şi nu le puteam anticipa.” Mai târziu au venit şi explicaţiile, iar mişcările au început să-i fie pe înţeles odată ce i s-a arătat cum să le descompună pe bucăţi simple. „Mi-a plăcut ideea de a te mişca cu un scop bine definit, de a exersa prin mişcare continuă. După tot ce văzusem, vroiam să fac măcar 1%, să pot să alerg la fel de frumos, să mă mişc la fel de repede. Am început, printre altele, cu urcări şi coborâri de trepte. Într-o zi am făcut asta timp de patru ore.” Uşor, uşor, comunitatea s-a închegat.

Astăzi, nucleul găştii de traceuri din Bucureşti e format din Fufop, Nazgul, Twaste, Satan, Silent, Alex şi John. Adică Andrei, încă un Andrei, Justin, Cristi, Dan, Alex şi Ionuţ. Băieţii au între 17 şi 25 de ani. Toţi au aflat de Parkour fie de la televizor, fie de pe internet, urmărind documentarul „Jump London” şi filmul „Yamakasi” sau „Suburbia13”. „În România, Parkour s-a transmis din link în link”, e o expresie al cărei autor nu se mai ştie cine este, dar pe care traceurii o citează amuzaţi. Pionierul este însă un băiat din Constanţa, Radu, care se antrena încă de prin 2004. Au urmat apoi alţii din Galaţi, Braşov, Bucureşti, Iaşi. În prezent, comunitatea traceurilor cuprinde toate oraşele importante din ţară, dar şi zone rurale. 

Popularizarea PK

Ca orice lucru inedit, Parkour este supus modei, odată ce devine cunoscut. „Acum se preferă o variantă mai comercială a Parkourului, cu acrobaţii, cu mişcări spectaculoase, pericol, adrenalină, nebunii. Prostii, nu asta este Parkourul”, spune Ionuţ. Băieţii şi-au construit cu efort lumea, iar acum o apără cum pot ei mai bine. Pentru informarea corectă a începătorilor au pus mână de la mână şi au deschis portalul traceurs.ro.

Dacă în urmă cu cinci ani cei interesaţi scormoneau adânc prin internet după informaţii despre Parkour, acum totul este la discreţie. „Avantajul de care am beneficiat la început este că acele informaţii, puţine şi bine ascunse pe internet, veneau direct de la iniţiatorii disciplinei. Acum însă există foarte multă informaţie, atât de multă încât ideile iniţiale şi spiritul Parkourului au început să dispară, să fie îngropate de alte idei şi de o altă mentalitate, mai comercială, mai accesibilă maselor, mai superficială.” Ionuţ se declară foarte supărat din acest motiv.