Radu Teodorescu: „Anxietatea nu poate fi tratată doar cu voinţă“

O consultaţie psihiatrică ar trebui să dureze cel puţin o oră, spune medicul Radu Teodorescu

Diagnosticarea şi tratarea afecţiunilor psihice creşte calitatea vieţii persoanei afectate, dar şi pe a celor din jur, explică Radu Teodorescu, preşedintele Asociaţiei Române de Psihiatrie Comunitară. Predispoziţia genetică este prezentă în toate afecţiunile psihice, dar şi felul în care persoana gândeşte şi se raportează la lume influenţează apariţia bolii, potrivit specialistului.

„Adevărul": Statisticile spun că un adult din trei suferă de o afecţiune psihică. Care sunt bolile psihice frecvente la români?

Radu Teodorescu: Aveţi dreptate, în epidemiologia psihiatrică este cunoscut faptul că, la un moment dat al vieţii, o persoană din trei suferă de o afecţiune psihiatrică. Să definim ce anume este o afecţiune psihiatrică. Deci, faţă de alte specialităţi medicale, în psihiatrie există şi o anumită componentă ideologică. În sensul că există un set de credinţe, de idei şi de teorii care caracterizează un anumit moment istoric, care se răsfrâng asupra felului în care gândim ce înseamnă patologicul. De exemplu, acum 50-60 de ani, alcoolismul era considerat un viciu, în niciun caz o boală. La ora actuală este o boală şi atunci ajungem la cifra aceasta foarte mare de afecţiuni psihiatrice. Sentimentul meu este că anumite persoane caută şi justificare pentru acţiunile lor, iar postura cea mai convenabilă şi mai favorabilă este cea de victimă. Un exemplu este adicţia de sex. Deci o persoană care îşi înşală partenerul sau care are cinci parteneri în acelaşi timp nu este o persoană imorală, este o persoană care are o adicţie, deci este bolnavă şi trebuie privită cu toată înţelegerea cu care privim un om bolnav. Aşa se explică de ce numărul persoanelor cu afecţiuni psihiatrice este relativ. Evident, sunt boli ce reprezintă o problemă, iar depresia şi tulburările anxioase sunt cele mai răspândite, cele mai supărătoare şi cu consecinţe extrem de supărătoare chiar şi asupra economiei unei ţări, fiindcă oamenii aceştia nu pot să funcţioneze la parametrii la care trebuie şi, în acelaşi timp, utilizează şi serviciile medicale, deci cheltuiesc. Apoi, efectele negative se răsfrâng şi asupra familiei. Cineva care are un depresiv despre care se ştie că s-ar putea sinucide în orice moment, nu poate lucra şi funcţiona la fel de bine precum cineva dintr-o familie în care nu există o astfel de temere permanentă.

Cum apar tulburările depresive şi cele anxioase şi unde se poate ajunge dacă nu sunt diagnosticate şi tratate?

Aceste tulburări apar după o perioadă de stres intens, după ce în viaţa individului survin nişte evenimente ieşite din comun. Cadrul producerii acestor tulburări, comun altfel tuturor bolilor psihice, este format de o întâlnire între o vulnerabilitate individuală, pe care o putem numi biologică, în care pot fi şi elemente genetice şi alte elemente din viaţa individului, cum sunt educaţia, modelele avute în prima copilărie, felul în care s-au construit relaţiile în care a fost angajat şi felul în care aceste relaţii s-au desfăşurat în timp. Conjugate, toate acestea creează terenul pentru un individ mai „îngrijorat" decât ar fi justificat. La un moment dat, îngrijorarea aceasta poate să capete un aspect absolut insuportabil. Se poate ajunge la atacuri de panică în care individul este copleşit fie de ideea că ar muri, fie de aceea că îşi va pierde minţile. Aceste momente repetate zilnic, transformă viaţa persoanei într-un calvar dacă nu se tratează.

Psihiatria comunitară este o soluţie pentru bolnavii cronici, susţine specialistul 

Cu toate acestea, cei mai mulţi cred că anxietatea este un moft.

Da, şi mulţi pacienţi sunt descurajaţi, pentru că mai ales anxietatea este considerată o afecţiune uşoară. Deci, pe lângă faptul că ai problema asta, nici cei din jur nu te susţin. Ei iau în glumă ceea ce le spui fiindcă şi ei s-au confruntat cu factori de stres importanţi, precum moartea unui părinte, un divorţ, şi atunci consideră că un pic de voinţă ar fi suficientă ca să depăşeşti momentul. Dar problema este că aici este deja vorba despre o boală şi aşa cum o cardiopatie nu poate fi tratată cu voinţă, nici anxietatea nu poate fi tratată doar cu voinţă. Trebuie să existe o înţelegere din partea celor din jur şi trebuie să existe tratamentul adecvat, care poate fi stabilit de specialist. Sigur că, privit din afară, afecţiunile acestea anxioase par uşoare, dar, dacă ne uităm la statistici, vedem că rata de suicid a persoanelor cu atacuri de panică este de 16%. Viaţa devine un calvar pentru aceste persoane şi, decât să retrăiască momentele de frică extremă, preferă să pună capăt, să termine.

Care sunt cauzele?

Vulnerabilitatea biologică la care se adaugă factorii de context. În funcţie de patologie, boala se produce la o încărcătură biologică mai mare sau mai mică, iar traumatismul trebuie să fie mai mare sau mai mic. Dacă vorbeşti cu ei, pacienţii îţi spun că dacă ne întâlneam acum cinci săptămâni, totul era perfect. Dar apoi descoperi că undeva, demult, au mai avut momente de panică. Un caz despre care pot să vorbesc este cel al unui pacient care, atunci când avea 5 ani, a avut un vecin de bloc despre care ştia că este perfect sănătos şi care a murit pe neaşteptate. Pentru copilul de atunci, aceast lucru a fost extrem de impresionant, trei nopţi nu a putut să doarmă şi ce povesteşte el este că trei luni nu a putut să mănânce pentru că avea un fel de contractură musculară la nivelul gâtului.

Este clar că atunci a existat un moment traumatic şi că în mintea copilului a început să încolţească ideea că cineva poate să moară în deplină sănătate, deci nu neapărat o boală poate să prevestească moartea. Iar ca o consecinţă a acestei convingeri, nivelul de frică a crescut. Nu atunci s-a declanşat boala, dar la aceste elemente s-au mai adăugat şi altele, iar acum, când persoana depăşeşte un moment de stres fiindcă şi-a pierdut locul de muncă, situaţia i-a scăpat de sub control şi a capătat aspectul bolii. Dar pentru a descoperi aceste lucruri trebuie să poţi vorbi cu pacientul, iar acest lucru nu se poate face într-o consultaţie de 15 minute. Trebuie să ai timp ca să poţi reconstitui cum s-au întâmplat lucrurile. Acest lucru nu este important atât pentru a înţelege cum a apărut boala, cât pentru a-l ajuta pe pacient să realizeze cum şi-a construit ideile care îl fac acum să-i fie frică fără un motiv aparent. Pentru că felul în care pacienţii interpretează realitatea le perpetuează problemele şi în anumite situaţii, le şi determină. Reconstituirea care ia forma conversaţiei cu pacientul  are un aspect terapeutic.

Cât timp i-ar fi necesar unui medic psihiatru pentru a face această reconstituire?

De exemplu, în tulburarea bipolară, care se numea înainte psihoză maniaco-depresivă, întâlnim situaţia unei afecţiuni cronice care, în permanenţă, se ţine sub control prin tratament medicamentos. Pacienţii pot veni la medic în depresie şi dacă medicul nu reconstituie istoria pacientului, ci formulează diagnosticul pe baza simptomelor evidente şi prezente ale pacientului, atunci se pune un diagnostic greşit, de depresie. Ca să reconstitui istoria unui pacient îţi trebuie timp. Ar fi necesare minimum două întâlniri a câte o oră. Doar aşa reuşeşti să înţelegi cum s-au înlănţuit evenimentele în viaţa unei persoane şi ai mai multe şanse de a pune un diagnostic corect. Apoi, mai există un aspect, acela că pacienţii nu ştiu întotdeauna să identifice episoadele din trecut, relevante pentru ca medicul să pună diagnosticul corect. Sunt situaţii pe care pacientul nu le-a perceput că fiind deosebite, ieşite din comun. Şi vă pot da exemplul unui pacient de 30 de ani care a venit în urgenţă, în episod depresiv, şi l-am considerat episod depresiv. Am vorbit cu familia şi nicio mărturie a lor nu m-a făcut să iau în calcul o altă afecţiune.

Dar, întâmplător, fratele pacientului, care trăia de mulţi ani în America, şi-a adus aminte că într-o vară, când părinţii nu erau acasă şi rămăseseră doar ei doi, a existat o perioadă în care pacientul de care vă vorbesc nu a dormit aproape deloc, a băut şi a consumat droguri şi s-a angajat într-o viaţă sexuală vulgară, neobişnuită. Şi, de fapt, aşa am putut să ne dăm seama că a existat un moment maniacal în trecut şi că acum asistam la un alt episod după o pauză relativă de 12-13 ani. Era o tulburare bipolară care nu răspundea la tratamentul de tip depresiv fiindcă era necesar tratament pentru această afecţiune.

Cum pot fi prevenite astfel de situaţii?

Sunt două soluţii. Mai mult timp pentru fiecare consultaţie şi mai mulţi medici, fapt care ar determina schimbarea condiţiilor în care ne desfăşurăm activitatea. Sunt medici psihiatri în ambulator care văd 30-40 de pacienţi pe zi. Nu este vina lor. Ei termină complet istoviţi ziua de muncă. Iar de cealaltă parte, şi pacienţii pot fi nemulţumiţi pentru că sunt văzuţi un sfert de oră. O altă cale ar fi crearea unei legături cu pacientul, care să fie urmărit în afara mediului spitalicesc. Psihiatria a început când nu existau tratamente, iar pacienţii erau internaţi, de cele mai multe ori, pe viaţă. Exista sistemul azilar în care se internau câte 7.000 de pacienţi. Apariţia medicamentelor a permis dispariţia a peste 90% din paturile de azil, iar toţi aceşti oameni se regăsesc acum în societate. Ideea este că medicamentele ajută foarte mult, dar nu permit o restituţie „ad integrum". Pacientul nu redevine cel care a fost. El are nevoie de suport, în multe situaţii de suport permanent. Trebuie să fie cineva disponibil de fiecare dată când se confruntă cu o problemă. Aşa s-a dezvoltat psihiatria comunitară, care se desfăşoară în comunitate.

''Sunt medici psihiatri în ambulator care văd 30-40 de pacienţi pe zi.''

''Apariţia medicamentelor a permis dispariţia a peste 90% din paturile de azil, iar toţi aceşti oameni se regăsesc acum în societate.''

„Depresia priveşte trecutul, anxietatea, viitorul"

De ce câştigă teren tulburările depresive şi cum poate fi controlată suferinţa acestor pacienţi?

Proiecţiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii spun că în 2020 va fi a doua afecţiune care va antrena cea mai mare dizabilitate. Într-adevăr, depresia devine o afecţiune foarte răspândită şi cu nişte consecinţe finaciare şi sociale foarte neplăcute. Sunt discuţii în ce măsură numărul depresiilor creşte. Nu atât numărul, cât vârsta de debut scade foarte mult. Ceea ce vedem noi sunt depresii ale unor oameni a căror suferinţă a început la 15-16 ani. Din această perspectivă, cu siguranţă că intervenţiile psihoterapeutice, mai ales la copii, pentru a evita medicaţia, rămân o alternativă de dorit. Cert este însă că tratarea depresiei cu psihoterapie şi medicaţie sau numai cu psihoterapie este necesară.

Cum gândeşte un depresiv?

O astfel de persoană este convinsă că a făcut în trecut nişte greşeli îngrozitoare, că totul este terminat, că nu mai există viitor. Spre deosebire de depresiv, anxiosului trecutul nu-i spune mare lucru, el este tot timpul îngrijorat cu privire la viitor şi se aşteaptă să i se întâmple o catasfrofă. Pentru depresiv catastrofa deja s-a produs de aceea nu mai găseşte vitalitate, nu găseşte resurse pentru a-şi continua viaţa. Cu alte cuvinte, depresia priveşte trecutul, anxietatea este o îngrijorare cu privire la viitor. O altă diferenţă este între tristeţe şi depresie. Depresia este deja o tristeţe care se repetă zile întregi. Dacă ne uităm în cărţi, este o tristeţe care durează minimum 14 zile. Un alt criteriu este cât şi cum ne modifică viaţa această tristeţe. Şi acest lucru se vede prin comparaţie. Cum arăta o zi din viaţa persoanei în urmă cu un an şi cum arată acum. Este foarte probabil ca, acum, pacientul să fie foarte obosit, să nu mai găsească energie nici să coboare din pat sau se spele, să se îngrijească. Depresia este o tristeţe de lungă durată, care îţi schimbă viaţa.

Există diferenţe în funcţie de sex în privinţa bolilor psihice?

Din nefericire pentru femei, atât afecţiunile anxioase, cât şi cele depresive sunt mai răspândite la femei. Există tot felul de teorii care încearcă să explice de ce femeile sunt mai vulnerabile la acest lucru, de la factorii biologic-hormonali la factorii sociali care le fac pe femei să aibă două slujbe, una la serviciu şi alta acasă, la care se adaugă şi faptul că munca acestora nu este întotdeauna recunoscută şi nici apreciată la adevărata ei valoare. Toate acestea cresc nivelul de frustrare.

''Cert este că tratarea depresiei cu psihoterapie şi medicaţie sau numai cu psihoterapie este necesară.''

Una din două

- Mediul sau vulnerabilitatea biologică? Care influenţează mai mult boala psihică? Cine o să demonstreze care din acestea două contează mai mult va lua premiul Nobel.
- Neîmplinirea profesională sau cea de pe plan sentimental, care este mai periculoasă pentru psihic? Răspunsul simplu ar fi că depinde de persoană şi depinde dacă persoana are „toate ouăle într-un coş". Dar sunt persoane „workaholice" care ţin foarte mult la familiile lor şi cărora dacă li se întâmplă un dezastru profesional intră în depresie. În  schimb, dacă li se întâmplă un dezastru în familie, nu ajung în aceeaşi situaţie.
- Singuraticii sau cei foarte sociabili sunt mai predispuşi la boli psihice? Studiile ne arată că singurătatea este un factor care poate determina boli psihice şi care influenţează până şi longevitatea.
- Sunt mai grave bolile fizice sau bolile psihice? Gravitatea poate fi evaluată de cel care trăieşte boala. Dacă lui i se pare insuportabilă, atunci nu contează că e apendicită sau schizofrenie, dacă omul se simte la capătul puterilor.
- Dependenţa de tehnologie este o boală sau o parte a stilului de viaţă modern? Cred că este o consecinţă a stilului modern de viaţă.
- Creativitatea în detrimentul sănătăţii psihice sau sănătate şi diminuarea creativităţii? Creativitatea scade cu vârsta, fiind apanajul tinereţii, de aceea este evident că ar trebui să alegem sănătatea psihică.

CV

- Psihoterapeut cu formare în Franţa
- Numele: Radu Teodorescu
- Data şi locul naşterii:12 august 1956, Arad
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Facultatea de Medicină Generală „Carol Davila" Bucureşti
- Psihiatru din 1989. Formare în psihoterapie comportamentală şi cognitivă la Spitalul „Sainte Anne" (Paris) între 1991 şi 1994
- Din 2000 coordonator al departamentului de reabilitare psiho-socială a bolnavilor psihotici cronici din cadrul Spitalului „Al. Obregia" Bucureşti
- Membru al Asociaţiei Române de Psihiatrie
- Membru al Asociaţiei Franceze de psihoterapie comportamentală şi cognitivă
- Preşedinte al Asociaţiei Române de Psihiatrie Comunitară
- Locuieşte în: Bucureşti