Ce piedici există în calea donării de organe

Deşi rudele persoanelor aflate în moarte cerebrală acceptă prelevarea, secţiile de terapie intensivă nu sunt întotdeauna pregătite pentru acest lucru. Între declararea comei ireversibile şi transplantarea organelor recoltate de la pacientul aflat în moarte cerebrală se parcurge un traseu complex.

Potrivit Agenţiei Naţionale de Transplant (ANT), 70 de persoane aflate în moarte cerebrală au devenit anul trecut donatori de organe. Raportat la populaţia în viaţă, aceasta înseamnă patru donări la un milion de locuitori, faţă de media de 15 la 1.000.000 a Uniunii Europene.

Specialiştii atrag atenţia că diferenţa nu vine din refuzul familiilor de a dona organele celui decedat. În 2010, rata de consimţământ pentru donarea de organe a fost de 70%. „Avem o rată de consimţământ la nivelul mediei europene. Numărul donatorilor ar creşte dacă toate cele 12 unităţi de terapie intensivă acreditate pentru a face prelevări de organe ar avea câte un coordonator de transplant", menţionează prof. dr. Irinel Popescu, preşedintele ANT şi directorul Institutului Clinic "Fundeni".

Soluţia, în secţiile de terapie intensivă

Deocamdată însă, doar o treime din cele 12 centre regionale de transplant au un coordonator. Rolul acestuia acoperă toţi paşii care trebuie urmaţi din momentul în care un pacient internat în secţia de anestezie şi terapie intensivă (ATI) intră în comă ireversibilă şi până la găsirea unui primitor compatibil. „În primul rând, personalul ATI anunţă atunci când un pacient intră în comă ireversibilă, iar coordonatorul supraveghează ca declararea morţii cerebrale să se facă legal: este nevoie ca două seturi de analize realizate la interval de şase ore să indice fără dubiu lipsa activităţii electrice cerebrale", ne spune Dan Ilincariu, coordonatorul centrului de transplant Timişoara, unul dintre cele mai performante din acest punct de vedere în ţară.

Set de analize pentru organe

Coordonatorul de transplant discută apoi cu familia şi cere acordul pentru prelevarea de organe. Dacă răspunsul este afirmativ, urmează o serie amplă de teste pentru a determina starea organelor ce urmează a fi prelevate. Pacienţii aflaţi în moarte cerebrală, deşi nu mai pot fi salvaţi, trebuie îngrijiţi la fel ca şi cei recuperabili, tocmai pentru a li se menţine organele şi ţesuturile în stare perfectă de funcţionare. De exemplu, tensiunea arterială trebuie menţinută în limite normale, pentru că la o tensiune mai mică de 5-6 mm Hg, organele nu mai primesc suficient sânge şi se deteriorează. De asemenea, „coordonatorul regional anunţă coordonatorul naţional de transplant, asigură ajungerea echipelor pentru recoltare, pregătirea sălii operatorii şi toată logistica necesară pentru ca organe sănătoase să ajungă le cei care le aşteaptă", ne explică Dan Ilincariu.

Compatibilitatea, esenţială

Între donator şi primitor trebuie să existe compatibilitate de grupă de sânge şi o asemănare de cel puţin 50% între profilurile imune genetice. De asemenea, există limite de vârstă până la care se pot folosi anumite organe: dacă un rinichi poate fi transplantabil până la 66-67 de ani, cordul poate fi folosit astfel până la 30, maximum 35 de ani.

În ceea ce priveşte rinichii, organe pereche, 212 transplanturi au avut loc anul trecut în România. Dintre acestea, 88 s-au făcut de la donatori vii, adică persoane înrudite genetic sau doar emoţional (de la soţie la soţ, în cadrul Institutului Clinic Fundeni). Există o şansă de numai 1 la 16.000.000 ca persoanele neînrudite să fie suficient de compatibile genetic.

„Un lucru îmbucurător s-a dovedit a fi în această perioadă creşterea numărului de donatori în moarte cerebrală, paritatea fiind de aproape 50% cu donatorii în viaţă, ceea ce înseamnă că românii, chiar şi în momente tragice, nu ezită să-şi sprijine semenii aflaţi în suferinţă", subliniază şi prof. dr. Ioanel Sinescu, şeful Centrul de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal „Fundeni".