Alexandru Beldiman, fondatorul ziarului Adevărul, a fost poliţist

Mare luptător pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi partizan înfocat al lui Cuza, Alexandru Beldiman a avut, cu bunele şi cu relele sale, un rol important în istorie Căpitanul de

Mare luptător pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi partizan înfocat al lui Cuza, Alexandru Beldiman a avut, cu bunele şi cu relele sale, un rol important în istorie

Căpitanul de istorie Florin Şinca îl găseşte pe Beldiman ca fondator al Adevărului, ziar care încă din primul an de viaţă, 1888, avea să fie "interzis zilnic" din cauza "programului republican" şi a "naţionalismului antidinastic". Din nefericire, prin ignoranţa sa, ca prefect al poliţiei, Beldiman a contribuit la detronarea celui pe care l-a slujit cu credinţă: Alexandru Ioan Cuza.

Potrivit cercetărilor lui Octav George Lecca, familia Beldiman este de origine ardelenească, numele avându-şi obârşia într-un conte Beldi, care ajunge stăpân peste satul Amanul. Adăugat celui al satului, numele familiei devine astfel Beldiman.

Alexandru Beldiman se naşte în Iaşi, la 30 decembrie 1832. În anul în care Anghel Saligny întrebuinţa în premieră mondială betonul armat, când se inaugura Ateneul Român şi când - cu ,,binevoitor'' ajutor rusesc - au loc răzmeriţele ţărăneşti, el fondează la Bucureşti ziarul Adevărul (,,Adevărul''), al cărui prim număr vede lumina tiparului la 15/27 august 1888. Este şi anul în care ziarul era "interzis zilnic", întrucât avea ,,un program republican şi un naţionalism mai mult antidinastic''. Cotidianul va apărea până în 1916, când, din pricina intrării ţării noastre în război, îşi întrerupe apariţia. Se va relua din 1919 până în 1937 şi din 1946 până în 1951.

"O crimă de stat, răscoala sătenilor"

Fondatorul Adevărului a fost căsătorit cu Smaranda (Emma) Callimaki, cu care a avut doi fii: Edmond (ofiţer şi prefect de Dâmboviţa) şi Alexandru (născut în 1885, ajuns ambasador la Berlin între 1896 şi 1916 şi delegat al României la Comisia Internaţională a Dunării). Din cei patru copii ai acestuia din urmă, unul a fost Victor (1888-1946), publicist, a cărui strănepoată, Ruxandra A. Beldiman (n. 1973), este azi istoric de artă.

În memoria fostului ziarist, mica stradă dintre intrarea în Poliţia Capitalei (str. Eforiei) şi b-dul Regina Elisabeta îi poartă numele. Dacă am prelungi-o prin faţa Cercului Militar Naţional, ar da în uliţa Sărindarului, unde a fost sediul Adevărului, strada având acum numele fostului său tovarăş, Constantin Mille. Alături de numeroase articole, Alexandru Beldiman a publicat în 1889: ,,O crimă de stat, răscoala sătenilor din primăvara anului 1888'' şi ,,Chestiunea porturilor france''. A locuit pe str. Romană nr. 42 şi a murit la 17 noiembrie 1898, fiind îngropat la Ciorogârla.

Ca prefect de poliţie - "o nulitate absolută"

La numirea în importanta funcţie de prefect de poliţie avea doar 34 de ani! Locotenent-colonelul Eugène Lemy, şeful Misiunii Militare Franceze în ţara noastră, îl caracteriza elocvent: ,,O nulitate absolută''. Poate şi pe seama tinereţii sale şi, evident, a lipsei de experienţă, poate fi pusă ignorarea cu desăvârşire a actelor pregătitoare săvârşite de către complotişti, în vederea loviturii de stat din noaptea de 11 februarie 1866. Considerăm că de o trădare nu poate fi vorba. Beldiman a fost un mare luptător pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi un ,,partizan înfocat al lui Cuza''.

Ştim foarte puţine despre activitatea poliţienească de o jumătate de an a lui Beldiman. Oricum, după 11 februarie, nu va mai avea tangenţe cu activitatea poliţienească. Îi urmase în funcţie lui Mişu Marghiloman, dar, în privinţa succesorului, sursele documentare sunt contradictorii: potrivit lui Th.C. Văcărescu, a fost schimbat cu G.M. Ghica; după G.A. Tacid, a continuat să fie prefect până la 15 iulie, ceea ce-i desigur un nonsens. În noaptea cu pricina, căpitanul Ipătescu de la Regimentul 7 Infanterie îl va aresta pe însuşi prefectul poliţiei, alături de el picând în plasa conspiratorilor ceilalţi membri ai camarilei: N. Pisoschi, I. Lambrino, Baligot de Beyne.

În orice caz, este cert că, în noaptea detronării, Cuza este suit în trăsura unui neica-nimeni (apropiat al lui C.A. Rosetti!) şi sechestrat într-o casă de lângă Colţea. Constantin Ciocârlan este numele său şi pentru această faptă de ,,mare bravură'' liberalul va căpăta plocon funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei în chiar anul detronării, pentru nici patru luni (16 iulie - 18 noiembrie).

Se pregăteşte ceva, dar prefectul nu ştie

Chiar în noaptea loviturii de stat, pentru a înşela vigilenţa Poliţiei Capitalei, Maria Rosetti va organiza o recepţie, în care unii cunoscători ai complotului aveau misiunea de a-i ţine ocupaţi cu jocul de cărţi şi alte asemenea preocupări şi pe unii ofiţeri care ar fi putut constitui o piedică în calea săvârşirii actului detronării. Se spune că însuşi Al. Beldiman participa la petrecerea ţinută în casa lui C.A. Rosetti.

Trebuie să spunem că, la vremea detronării, col. Zefkari, comandantul Garnizoanei Bucureşti, avea ,,poliţia garnizoanei", iar Beldiman, ,,poliţia uliţei". Pe 11 februarie 1866, până pe la ora 10 seara, prefectul colindă mahalalele cele mai populate, căutând germenii răzmeriţei de care se tot zvonea. Nu i-a găsit, peste tot domnind ,,liniştea cea mai mare". Către ora 22 se întoarce la Poliţia Capitalei, unde se întâlneşte cu comisarii-inspectori de vopsele (sectoare) şi cu comandanţii sergenţilor de oraş (viitorii gardieni publici, actualii agenţi de ordine publică). Este primit apoi de Cuza, pe care-l asigură ,,că o revoluţiune în Bucureşti sau în ţară este imposibilă". De fapt, după cum a scris poliţistul V. Daşchevici, Beldiman s-a dovedit ,,cu totul străin de rolul proeminent ce-l are prefectul Poliţiei Capitalei".

Actul abdicării, semnat de Cuza pe spinarea altuia

Parcă dornic de a-şi îndeplini promisiunea de la încredinţarea domniei, aceea de a lăsa tronul atunci când ţara i-o va cere, în seara zilei de 10 februarie, Cuza îl primeşte cu mare greutate pe Gheorghe Dogărescu, un trimis al lui Cezar Bolliac, gazetar de la ,,Trompeta Carpaţilor'', pentru a-l anunţa pe domnitor despre un complot. Cum era şi firesc, domnitorul îi cere informaţii lui Beldiman. Prefectul îl asigură că situaţia este sub control, liberalii şi conservatorii aflându-se - după anemicele sale informaţii - unii la bal, alţii la concert şi ceaiuri dansante. Totodată, prefectul Poliţiei Capitalei, după ce face un rond nu prea departe, pe la biserica Kretzulescu (unde se afla chiar un punct de observaţie al complotiştilor), găseşte de cuviinţă să ordone tăierea frânghiilor de la clopotele bisericilor! Cu alte cuvinte, nu se trag clopotele, nu se adună oameni la palat, nu există răzmeriţă, deci situaţia este sub control. Aşa încât a fost o bagatelă pentru cei cinci ofiţeri să intre în dormitor şi, după ora patru, chiar pe spatele unuia, îşi va iscăli Cuza actul abdicării. Agentul de pază al domnitorului dormea pe o sofa!

Prea multe servicii de informaţii

Sunt multe cauzele detronării: veroasa camarilă, complotiştii, influenţa externă şi însuşi domnitorul, despre care s-a spus că a făcut în şapte ani ce n-a reuşit Carol I în cea mai lungă domnie din istoria noastră (10 mai 1866 - 27 septembrie 1914). Cuza a fost un deschizător de drumuri şi a mai făcut dovada demnităţii la abdicare, ceea ce-i lucru rar.

Dintre cei aflaţi în treabă nu poate fi scos şeful Poliţiei Bucureştilor, Alexandru Beldiman. Cu mai multe ,,servicii de informaţii'' (Serviciul Siguranţei, condus de Ion G. Valentineanu; Serviciul de Informaţii al Armatei, comandat de col. Slăniceanu; serviciul informativ al lui Librecht, un adevărat ,,stat în stat''; cel de inspiraţie masonică al unor liberali; structura secretarului Baligot de Beyne), Cuza va ajunge cu complotiştii în dormitorul împărţit nu cu soţia sa, ci cu Maria Obrenovici.

Semn al importantei contribuţii, comandantul gărzii, maiorul Dimitrie Lecca, va fi numit imediat după detronare ministru de război, e adevărat doar pentru câteva luni. Cu privire la acesta, Alexandru Cuza, unul dintre cei doi fii ai fostului domnitor, avea să declare: ,,Nu-mi este permis să fac parte dintr-o adunare prezidată din nou de acel nelegiuit care a trădat pe domnitorul încredinţat pazei lui''. Două grade ,,primise'' Lecca de la domnitorul său şi totuşi nu s-a dat la o parte din a-l trăda.

Din punct de vedere al modului de acţiune al poliţiei lui Beldiman, părerile sunt antagonice: lamentabilă - în cazul în care continuarea domniei ar fi fost benefică pentru ţară; conformă cu spiritul momentului, cu evoluţia istorică - în caz contrar. Dacă o admitem pe prima, e vorba de o crasă incompetenţă; pentru a doua, de înscriere a comportamentului poliţiei în acţiunea generală a populaţiei. Numai că majoritatea românilor nu era de acord cu detronarea. Evenimentele istorice nu sunt însă de multe ori opera poporului, ci a unei mâini de oameni.

Domnul Unirii a murit departe de ţară, în oraşul german Heidelberg, doar şapte ani mai târziu, la 15 mai 1873. Avea doar 53 de ani. Noua putere de la Bucureşti nu-i mai permisese să revină în ţară, de teama simpatiei de care se bucura. Înmormântat cu mare alai ţărănesc la Ruginoasa, în al Doilea Război Mondial, rămăşiţele pământeşti vor fi strămutate la frumoasa biserică Trei Ierarhi din Iaşi.

După ce am vorbit de atâta trădare ofiţerească, o întâmplare vine să ne însenineze, reamintindu-ne că întotdeauna, indiferent de regimuri politice, vor exista şi ofiţeri a căror onoare să fie mai presus de orice pe faţa pământului. După ce trimite un grup de ofiţeri către Locotenenţa Domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu, col. Nicolae Haralambie), pentru a se lămuri cu privire la situaţia de fapt de după detronare, colonelul Ioan Solomon se înfăţişează chiar el înaintea acestora, spunându-le ,,…că ar considera onoarea lui militară întinată şi pătate epoletele sale, dacă ar rămânea un moment în Armată, în urma trădării săvârşite de unii ofiţeri, faţă de domnul şi suprema lor căpetenie''. Şi rostind acestea, trage sabia din teacă şi depune crâmpeiele în faţa înmărmuriţilor membri ai Locotenenţei.

Alexandru Beldiman

Se naşte în Iaşi, la 30 decembrie 1832. A fost căsătorit cu Smaranda (Emma) Callimaki, cu care a avut doi fii: Edmond (ofiţer şi prefect de Dâmboviţa) şi Alexandru. Fondează la Bucureşti ziarul Adevărul , al cărui prim număr vede lumina tiparului la 15/27 august 1888. La numai 34 de ani devenea prefect al poliţiei, în timpul mandatului său domnitorul Alexandru Ioan Cuza fiind detronat.

Până la moartea sa, Alexandru Beldiman a dus o înverşunată campanie împotriva dinastiei <>
G.A. Tacid, 1905