Adevarul.ro

Există indicii că şeful Armatei nu a vrut să se omoare, ci  doar să se rănească pentru a ieşi din scenă, după metoda„ghipsul lui Stănculescu“. Dar dacă el a fost ucis? Nu de Ceauşescu, ci de cei cărora le-a folosit acest scenariu: complotiştii anti-Ceauşescu. „Adevărul“ publică astăzi partea a doua a documentării privind moartea generalului Vasile Milea, pe 22 decembrie 1989, ora 9.35, în sediul CC al PCR.

Erou sau criminal? de Sabin Orcan

După zgomotul produs de arma cu care s-a sinucis Vasile Milea a fost chemată o echipă medicală. În aproximativ un sfert de oră de la producerea incidentului, a sosit o doctoriţă.

Petra Tudor era medic de serviciu la Policlinica 10, ambulatoriul Spitalului Elias. Potrivit programului, serviciul funcţiona zilnic între orele 8.00 şi 20.00 şi deservea în special personalul din Comitetul Central. 

Citiţi şi:

•  VIDEO Misterul morţii generalului Milea
•  Un ziarist spaniol, pe urmele “Fantomelor lui Ceauşescu”
• Serialul "Sfârşitul Ceauşeştilor" - Ultima noapte de dictator
•  Ceauşescu: „Agenţi care pentru o ţuică îşi trădează ţara!“
•  Evenimente care au prefaţat moartea Ceauşeştilor

În dimineaţa de 22 decembrie, Petra Tudor se afla în serviciu. A încercat în zadar să-i dea primul ajutor generalului, care gemea într-o baltă de sânge pe marginea unei canapele, undeva la etajul 6 al Comitetului Central al PCR. Era biroul morţii. Camera 621 - biroul colonelului Pârcălăbescu, comandantul Formaţiunilor de Gărzi Patriotice.

Lungul drum al Salvării

Audiată în 1991 de senatorii din Comisia „Decembrie 1989”, doctoriţa Petra Tudor a explicat eforturile - inutile - de a-l salva pe generalul Milea.

„Pentru cazuri deosebite exista o echipă dotată cu chirurgi, medici cu o pregătire specială, care formau echipa de intervenţii deosebite a lui Ceauşescu. În ziua respectivă erau foarte stresaţi. M-a sunat o voce de bărbat: «Veniţi repede la camera 621 sau 631, un general s-a împuşcat!». Asistenta era plecată să-şi ia ziarele. Noi aveam o Salvare, dar nu era voie să staţioneze în faţă, era pe undeva în garaj, în stânga, un drum care uneşte Piaţa de biserică.  De acolo venea destul de greu, deoarece în ultimul timp nu mai era acces la circulaţie nici prin Calea Victoriei, nici prin Piaţă. Nu numai atunci, ci cu mult înainte. Trebuia ocolit pe la Universitate”, a declarat Tudor Petra despre momentul în care a primit solicitarea.



„Vai, drăguţu’, ce om bun a fost!”

Iniţial, doctoriţa chemată pentru primul ajutor nu ştia cine este pacientul. Aflase că e vorba de un militar, însă nu cunoştea amănunte.

„Am ajuns foarte greu până acolo. Mi se părea că liftul merge prea încet. Apoi am parcurs un culoar foarte lung, foarte întunecos, am intrat într-o cameră foarte întunecoasă, cu lume foarte multă. Dacă m-ar pune cineva acum, nu aş mai recunoaşte nimic. Când am intrat în cabinet, în dreapta se afla o canapea pe care era întins un bărbat în haină militară. Eu nu cunosc gradele. Ori general, ori plutonier - mi-e totuna. Deci era în haină militară, întins pe canapea, şi gemea. La capătul canapelei parcă era o măsuţă, era o persoană de sex feminin, nu ştiu cine era, se jeluia: «Vai, drăguţu’, ce om bun a fost!». Mă gândeam ce pot să fac să-i dau primul ajutor. Nu mai avusesem niciodată un asemenea caz. I-am desfăcut centura, adică cureaua“. 



La început, doctoriţa nu a văzut gaura de intrare a glonţului. A urmat un moment desprins parcă din filmele de acţiune. „Căutam cu ochii orificiul de intrare. Eu nu ştiam, nu mai văzusem decât în filme. De aceea, în momentul în care i-am desfăcut cămaşa  să-i asigur respiraţia, am văzut o plagă foarte mică, cam în spaţiul trei sau patru intercostal stâng. Era foarte mică, vă redau imaginea pe care am avut-o. Nu sângera prin faţă. M-am gândit la un  evident şoc hemoragic. El gemea. Avea ochii închişi . Un  geamăt stins. Nici nu se mai discuta să mai şoptească ceva”.

Geamătul stins al generalului

Echipa medicală a muncit aproape o jumătate de oră până când a venit ambulanţa, de la garaj. Accesul spre CC era aproape imposibil din cauza barajelor de securitate. La capul lui Milea a fost o luptă contracronometru.

„Eu am constatat atunci că glonţul nu perforase decât superficial, că trecuse prin pericard, că era şocul produs probabil prin distrugeri de pelicol vascular. Nu este vorba de marile vase, de exemplu aorta, pentru că nu ar fi supravieţuit până în momentul în care am ajuns eu acolo. În aceste condiţii, se pierdea jumătate din cantitatea de sânge circulat. Am rugat asistenta să pregătească un pansament. Între timp am vrut să văd ce tensiune mai are, că-mi era cert că avea şoc hemoragic cu tensiune zero. Am reuşit să-i eliberez o mână ca să prind şi din venă, am luat tensiunea - care era zero -, puls imperceptibil, se continua şocul hemoragic. I-am ascultat inima, gemetele erau slabe. Sora era cu mine, i-am băgat 100 de grame de hemisulcinat. Între timp a venit targa şi am rugat patru oameni să-l ia”, a mai declarat Petra Tudor.

Raportul legiştilor

Tot la Comisia Senatorială, la 1 aprilie 1991 este înregistrat, în două exemplare, un document de o pagină: „Materialul referitor la audierea doctorului Zingher David, cu privire la autopsia generalului Milea“.

Documentul avea trei mari concluzii:


„1. Pe piele nu se vedea praf de puşcă, la autopsie nu s-a observat nimic deosebit. Doctorul Şchiopu a făcut operaţia, iar doctorul Enescu, împreună cu laboranta, au luat probe criminalistice, dar nu se ştie dacă s-au luat la ambele mâini.

2. După împuşcare nu a murit sufocat, în caz contrar ar fi apărut leziuni pulmonare, deci era deja în colaps.

3. Sângerarea a durat aproape două ore. Dacă ar fi avut stop cardiac, se oprea hemoragia”.

Asupra raportului nu au fost făcute comentarii. Nu sunt consemnate nici opinii sau întrebări ale senatorilor din Comisia „Decembrie 1989”. Semnele de întrebare ale „cazului Milea” sunt însă departe de a fi eliminate.

Suspiciunea soţiei lui Milea

În timp ce generalul Milea „făcea ordine” la Timişoara şi la Bucureşti ori era beştelit de Ceauşescu, soţia sa se afla la Predeal, într-o vilă a Ministerului Apărării Naţionale. O casă de odihnă pentru militari. În aceeaşi casă, dar la un alt etaj, se afla soţia generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major.

Audiată în 1991 de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, Nicoleta Milea a declarat că are mari rezerve în ceea ce priveşte moartea soţului ei. „La Predeal am primit telefon. La primul apel s-a auzit împuşcătura şi o voce... Nu a răspuns nimeni. A fost un moment de linişte, pe urmă, dintr-odată, o luptă, un zgomot de lovituri. După aia s-a auzit împuşcătura. Cam un minut a durat toată treaba asta. Lupta era destul de puternică, după aia s-a făcut linişte şi... după aia eu, ţipând la telefon, mi-am dat seama ce se întâmplă. O voce foarte liniştită îmi spune: «Doamnă, zgomotele pe care le-aţi auzit şi împuşcătura sunt înregistrate»”. În timpul audierilor, Nicoleta Milea îi cere preşedintelui Comisiei Senatoriale, Sergiu Nicolaescu, să facă lumină în cazul soţului ei. Între timp au apărut alte dovezi.

Intervenţie

Echipa de prim ajutor, care a ajuns la câteva minute după împuşcătură, a constatat că tensiunea lui Milea este „zero“. Mai mult, cantitatea de sânge pierdută era mare.

Ceauşescu l-a remarcat pe Milea în 1962


Legătura specială dintre Milea şi Ceauşescu, din decembrie 1989, nu a fost una întâmplătoare. Cei doi erau vechi combatanţi pe frontul comunismului românesc. Mai precis, al represiunii împotriva „destabilizatorilor”.

Relatările istoricilor Constantin Olteanu şi Alex Mihai Stoenescu amintesc de un episod din 1962, din judeţul Argeş, când Milea a reacţionat dur, la fel cum avea s-o facă la Timişoara şi la Bucureşti în 1989.

Ce spune Stoenescu

„Povestea lui Milea este extraordinară. Milea era creaţia lui Ceauşescu. A fost luat de la Piteşti. În 1962, Ceauşescu era deputat în regiunea Argeş. În aprilie ’62, în două sate de lângă Piteşti a izbucnit o revoltă a ţăranilor împotriva preşedinţilor de cooperativă. Nu era politică. Nu avea treabă cu colectivizarea. Şefii furaseră şi oamenii s-au revoltat. Ceauşescu se deplasează acolo, întruneşte comitetul regional la Piteşti, dă dimensiunea unei revolte ţărăneşti, deşi nu era chiar aşa. Oamenii ieşiseră, îi sechestraseră pe ăia în primărie. În acel moment, comandantul Şcolii de auto şi tancuri de la Piteşti, colonelul Vasile Milea, se oferă să intervină cu blindate. Şi repartizează o companie de blindate ruseşti, şenilate. Unul dintre ele a fost şi blocat. A rămas într-un şanţ, peste noapte, şi a fost declarat ca pierdere. Era  un autotun. Comandantul companiei de blindate se numea locotenent-major Ştefan Guşă, iar şeful secţiei tehnice - care a rămas în unitate - era locotenent Niculae Spiroiu. Pe 17 decembrie 1989, la Timişoara, Milea face acelaşi lucru: scoate tancurile în stradă şi trage în oameni”, a declarat Stoenescu pentru „Adevărul”.

Ce spune Olteanu

Fost coleg de arme cu Milea, generalul Constantin Olteanu are mai multe povestiri legate de fostul ministru. La cea referitoare la momentul 1962, Olteanu este mai reţinut.

„Iată povestea pe care o cunosc eu de la Milea. Milea avea gradul de colonel şi  era comandantul şcolii de ofiţeri de tancuri din Piteşti. A avut loc o ridicare, un protest al ţăranilor care refuzau să intre în cooperativele agricole de producţie în regiunea Argeş (acum se află în judeţul Olt, spre Slatina). Ceauşescu s-a dus la Piteşti, la regiunea de partid, şi l-a chemat pe Milea, care era comandantul şcolii şi al garnizoanei. L-a rugat să intervină. Milea a luat o formaţie de tancuri şi a intervenit, fără să le folosească. Numai ca mijloc de presiune”, a declarat Olteanu pentru „Adevărul”.

Constantin Olteanu, pe care Ceauşescu l-a schimbat în 1985 cu Vasile Milea în fruntea Armatei Române, se pronunţă şi în privinţa capacităţii succesorului său de a conduce Ministerul Apărării Naţionale. „Milea era mai aşa, mai cazarmagiu şi el, săracu’, nu prea ştia, nu respirase aer de cabinet sau altceva, era direct, om de instrucţie. Nici formele superioare ale ştiinţei militare nu le stăpânea. I-am şi spus lui Ceauşescu când m-a eliberat pe mine în 1985 şi l-a numit pe el”, a precizat Olteanu pentru „Adevărul”. 

„Un militar nu se împuşcă în piept, ci în cap!“

Suspiciunile doamnei Milea par întemeiate. Vladimir Beliş, director al Institutului Medico-Legal în perioada când a fost făcută autopsia lui Vasile Milea, a declarat pentru „Adevărul” că – deşi n-a fost prezent la disecţia cadavrului – i se pare ciudat modul în care s-a împuşcat generalul. „Autoîmpuşcarea în zona pieptului este o situaţie atipică. De obicei, militarii sinucigaşi se împuşcă în cap”.

Umilit de Ceauşescu la etajul 1 din sediul CC, Milea a urcat la etajul 6, unde s-a produs incidentul

Logica lui Beliş e împărtăşită şi de alţi experţi criminalişti sau medico-legişti. Iată ce spune, de exemplu, comandorul (r) Constantin-Edmond Cracsner, medic psiholog, fost şef al Secţiei Psihologie Militară din Statul Major General. „Marea majoritate a militarilor se sinucid prin împuşcare. Având o armă lângă el, militarul este mult mai probabil să se împuşte decât, să zicem, să se spânzure. Mai toţi militarii aleg să se împuşte în cap, pentru că gestul presupune o mişcare şi o poziţie mai la îndemână. În plus, moartea este rapidă, uşoară, fără dureri”.

Comandorul Cracsner face şi o analiză logică a cazului Milea. „Mi-e greu să interpretez sinuciderea generalului Milea. Cert este că gestul său – dacă a fost gestul său! – a cântărit mult emoţional, afectiv, în mobilizarea ulterioară şi acţiunile ferme ale Armatei. Generalul Milea a fost făcut trădător. Este foarte greu pentru un militar să afle că şeful lui e trădător, pentru că atunci eşti înclinat să crezi că în ierarhie sunt şi alţii. Prin ce a făcut, a fost îndemnat să facă sau au făcut alţii în locul lui, generalul Milea a dat un semnal Armatei”.

Raportul medico-legal, rezultat în urma autopsiei lui Vasile Milea, conţine detalii care nu susţin teoria sinuciderii. Ba dimpotrivă, sugerează destul de clar că glonţul a venit de la o distanţă mai mare decât lungimea mâinii unui om. Altfel spus, că degetul care a apăsat pe trăgaci nu a fost cel al lui Vasile Milea. Atunci, al cui?

Mai toţi militarii aleg să se împuşte în cap, pentru că gestul presupune o mişcare şi o poziţie mai la îndemână.
Constantin-Edmond Cracsner
doctor în psihologie militară

Autoîmpuşcarea în zona pieptului este o situaţie atipică. De obicei, militarii se împuşcă în cap.
Vladimir Beliş
fost director al IML

Cele trei variante

Există trei posibile variante ale morţii lui Milea: sinuciderea voită, sinuciderea din greşeală sau asasinarea. Datele medico-legale şi cele criminalistice ale acestui caz, coroborate cu mărturiile adunate de-a lungul vremii şi cu contextul în care s-a produs nenorocirea, conduc la o concluzie tot mai clară: Milea nu a vrut să se omoare. El a fost fie victima propriilor calcule, fie victima unor ucigaşi cu sânge rece.

1 Sinuciderea voită. Această variantă, pe care s-a clădit imaginea „eroului Milea, care s-a sacrificat ca să nu tragă în popor”, este tot mai puţin plauzibilă. O susţin doar declaraţiile lui Ceauşescu („Trădătorul Milea s-a împuşcat”) – dar Ceauşescu vorbea din auzite – şi mărturiile unor oameni interesaţi: colonelul Corneliu Pârcălăbescu (şeful Gărzilor patriotice), căpitanul Marius Tufan (al cărui pistol i-a curmat viaţa lui Milea) şi maiorul Ioan Vătămănescu (aghiotantul ministrului).

2 Sinuciderea  din  greşeală. Este varianta îmbrăţişată de istoricul Alex Mihai Stoenescu, care a studiat temeinic „dosarul Milea”. „Sinuciderea a  fost practic o încercare de autorănire. El s-a aşezat la birou şi şi-a aşezat pistolul sub coaste, în stânga. E un fel de picior în ghips al lui Stănculescu. Milea voia să se scoată din joc, să fie lăsat în pace.  Glonţul, însă, i-a atins o coastă, a urcat şi i-a atins o arteră pulmonară”.

Stoenescu îşi susţine teoria prin logica situaţiei din dimineaţa de 22 decembrie 1989: „Milea era convins că se va termina. Indiferent dacă «lucra» în favoarea sau împotriva lui Ceauşescu, el era condamnat. Ceauşescu îl schimba din funcţie în mod sigur, pentru că deja îl acuzase de trădare. Iar dacă pleca Ceauşescu, Milea urma să dea socoteală pentru implicarea directă în represiunea de la Timişoara. La 17 decembrie s-a tras din ordinul lui Milea, deci Milea omorâse oameni. Erau ordine ilegale. Ceauşescu îl minţise la telefon că a declarat starea de necesitate. De fapt, starea de necesitate avea să fie declarată mult mai târziu, la 20 decembrie”.

În concluzie: generalul Vasile Milea n-a fost un erou, ci un comandant de oşti care a participat activ la măcelul din decembrie 1989. Şi care a sfârşit fie încercând să se automutileze, fie fiind sacrificat de complotiştii care puneau la cale răsturnarea lui Ceauşescu.

3 Asasinarea. Indiciile care susţin această variantă, prezentate mai sus, sunt conexate unei analize logice. Avea cineva interesul de a crea o emoţie specială în rândurile Armatei şi ale populaţiei, anunţând sinuciderea ministrului Apărării Naţionale? Desigur: cei care lucrau la prăbuşirea lui Ceauşescu. Anunţul sinuciderii, pentru care cel mai bun agent de comunicare a fost însuşi Ceauşescu (fără să ştie că este folosit), a fost dublat de răspândirea unui zvon: de fapt, Milea a fost omorât de „odiosul dictator”! De ce? Pentru că „n-a vrut să tragă în popor!”

Dublă lovitură: militarii şi civilii s-au înverşunat şi mai tare împotriva „tiranului care nu se mai satură de sânge”, iar Armata şi-a creat imaginea de Albă-ca-Zăpada. A fost cadrul ideal pe care s-a lipit lozinca „Armata e cu noi!” Din acel moment, oamenii au urcat pe tancuri şi au fraternizat cu militarii, femeile au împodobit cu flori TAB-urile represiunii, iar Ceauşescu a fost nevoit să fugă. Armata nu mai era cu el!

Dacă acest scenariu a fost gândit de cineva, atunci acel „cineva” a fost genial. Dar pentru ca scenariul să reuşească, a fost nevoie de sacrificarea generalului Vasile Milea.