Adevarul.ro

Să fii taximetrist în Epoca de Aur însemna să ai o meserie bună, aducătoare de bani şi de relaţii. Culmea câştigului: taximetriştii nu treceau cu lunile pe la casierie să-şi ia salariile. Ciubucurile erau arhisuficiente.

Să fii taximetrist în comunism însemna că te-ai aranjat. Că eşti „boier“. Aveai salariu bun, cu procent din câştiguri, ciubucuri grase, relaţii cu cine trebuia.

Cu uniforma albastră şi ecusonul de taximetrist deschideai uşi fără să te agiţi prea mult. Ţi se căutau serviciile, iar serviciile erau stropite din belşug cu bani sau cu produse: o sacoşică de la măcelarul x, o pungă cu legume de la aprozaristul y, un bacşiş gras de la ospătarul pe care îl duceai acasă-n miez de noapte, cu tolba plină cu bănuţi.

Pe principiul „eu te ajut pe tine, tu mă ajuţi pe mine“. Şi cunoşteai străini, ceea ce nu era tocmai de colea. Asta însemna acces la informaţii despre lumea de dincolo de graniţe, dar şi curse plătite în valută, dacă erai deştept şi ştiai să te descurci.

„Aici nu se lucra ca la alimentară“

Ştie c-a avut o meserie bună Marian Dumitrescu. Are astăzi 57 de ani şi a ajuns la Exploatarea Transport Camioane Taximetre din cadrul Întreprinderii de Transport Bucureşti (în comunism, taximetrele erau la ITB) când avea numai 24 de ani, în 1976. Zâmbeşte generos pe sub mustaţă: „Se câştigau foarte mulţi bani din taximetrie“.

N-a uitat nici azi uimirea care-l cuprinsese la finalul primei zile ca taximetrist. Lucrase până atunci ca şofer la Banca Naţională, unde singurele avantaje erau că primea banii la data de 1 a fiecărei luni şi că banii erau noi. „Îmi amintesc că am ieşit prima dată pe traseu într-o duminică de octombrie şi am făcut vreo 200 şi ceva de kilometri.

Am uitat să pun şi aparatul de vreo două ori, dar fără intenţie, că mi-era teamă că mă prinde controlul şi mă dă afară. Şi vreau să zic că am făcut planul pentru ziua de lucru şi mi-au rămas, la final, din cursele alea la care nu am pus aparatul şi din ciubuc, vreo 350 de lei. Nu îmi venea să cred cât am câştigat.”

Iar ciubucul era, de fapt, acel rest pe care nu-l lua nimeni înapoi. „Dacă făcea cursa 20 de lei, nimeni nu îţi dădea 20 de lei. Îţi dădeau ori 25, ori 30. Clar! Nu vă mai spun că aveam curse de 25-26 de lei şi îmi dădeau 50 de lei. Aici nu se lucra ca la alimentara, cu leuţul înapoi“.

Procent din încasări

Taximetria era, deci, înainte de toate, o meserie bănoasă. Aveai un salariu de bază, pe care-l primeai integral dacă-ţi făceai planul pe o lună de zile (de regulă, 20.000 de lei), dar dacă depăşeai planul, salariul tău creştea proporţional.

Traian Huru, 58 de ani, şi el taximetrist în anii comunismului, povesteşte: „Conducătorii auto erau retribuiţi în funcţie de cât realizau. Pe lângă salariul de bază primeau şi 11% din încasări. Când se încheia luna, se făcea calculul. Cât a încasat cutare? 30.000 de lei. Luai salariul de bază, dar luai şi 11% din 30.000 de lei“.

Liste cu restanţieri la salarii

Dar la salariu, cum am zis, se adăuga ciubucul. Interesant e însă altceva: ciubucul obţinut într-o lună de zile putea să fie suficient pentru traiul de zi cu zi al taximetristului, care se mulţumea cu bacşişul şi nu se mai ducea să-şi ridice salariul. Marian Dumitrescu îşi aminteşte: „Asta e o chestie amuzantă. Aveam zile de salariu, de două ori pe lună, dar nu ştiam niciodată când erau zilele alea.

La taximetre erau liste întregi, scrise mărunt, cu restanţierii care au să-şi ridice banii de salariu. Şi erau mulţi care nu îi mai luau“. Că în condiţii­le în care puteai să câştigi şi 5-6-7.000 de lei din bacşiş, adică de patru ori salariul, de ce să te mai deranjezi?!

Traian Huru e categoric: „În toate discuţiile despre taximetrie pe parcursul anilor, eu am spus că taximetrele, maxi-taxiurile şi furgonetele au fost un domeniu în care s-a câştigat extrem de bine, comparativ cu restul. Au fost - practic - să nu zic fabrică de făcut bani, dar un fel de monetărie!”.

„Şoferul primea ciubuc, dar şi el, la rândul lui, dădea“

Toată lumea din Exploatare trăia bine de pe urma taximetriştilor. Că un taximetrist descurcăreţ ştia „să ungă“ pe cine trebuia, ca să-şi facă traiul cât mai comod. Marian Dumitrescu povesteşte: „Şoferul de taxi primea ciubuc, dar şi el, la rândul lui, dădea. La mecanic, la dispeceratul de comenzi, la cei cu foaia de parcurs, ca să te cunoască mai bine, să te ajute“.

Traian Huru, la volanul taximetrului, în 1981: „Duceam un sirian, student la TCM, către aeroport“ Foto: Arhiva personală Traian Huru

Binele taximetristului depindea, deci, de binele celorlalţi. Dacă aveai grijă de dispeceră, avea şi ea grijă de tine. Dumitrescu explică: „Dacă intrai la 7 seara în tură şi erau pe frecvenţă 50-100 de taxiuri, spre ziuă nu mai erau decât vreo zece. Dar alergau toţi în toate părţile. Ei erau favoriţii, cei care aveau o relaţie bună cu dispeceratul”. Că dispecerii aveau metodele lor să anunţe anumite curse numai unor şoferi.

Traian Huru îşi aminteşte: „Taximetristul avea nişte consemne cu dispecerii. Să zicem că dumneata dădeai telefon, că ai nevoie de o maşină să mergi în afara oraşului, până la Buzău. Dispecera lua comanda şi vă spunea: «Aşteptaţi că vă sunăm noi».

Între timp, lua legătura cu maşina cutare şi trimitea maşina la adresa dumneavoastră, fără să o mai dea prin radio. Cum făcea? Păi, îi spunea şoferului prin staţie: «751, daţi un telefon acasă» sau ceva de genul. Şi şoferul ăla ştia că trebuie să sune la dispecerat. Cobora la telefonul public, suna la dispecerat şi dispecera îi spunea ce şi cum“.

„Cu cablul şi cu ţaiul se furau mii de lei“

De „uns“, taximetristul îi mai „ungea“ şi pe mecanicii care îi făceau revizia la maşină, ca să poată apoi să facă şmecherii cu aparatul de taxat.

Marian Dumitrescu povesteşte: „Aparatul de taxat avea o cheie şi dacă dădeai cheia între poziţia de liber şi cea de ocupat, aparatul nu mai taxa. Se stingea becul de sus, de pe maşină, ceea ce însemna că taximetrul era ocupat, dar aparatul nu mai înregistra. «E pe ţau», ziceam“. Aparatul de taxat nu mai funcţiona, iar taximetristul se înţelegea cu clientul în privinţa plăţii.

Şi se mai făcea ceva: „Se scotea cablul din aparatul de taxat, se trăgea un pic de el şi-atunci el nu mai antrena aparatul. Sau se vâra un ac în cablul aparatului, ca să nu mai taxeze. Când scoteai acul, aparatul îşi revenea. Cu chestiile astea, cu cablul şi cu ţaiul, se furau mii de lei. Dar se câştigau foarte mulţi bani şi dacă lucrai cinstit “.

Uniforma deschidea uşi

Bun, bun, taximetristul avea bani, dar avea şi relaţii, să ne înţelegem. Uniforma albastră de taximetrist vorbea de la sine. „Dacă eram îmbrăcat cu bluzonul de taximetrist, nici nu mai intram pe uşile de clienţi la «Mărul de aur», la restaurant, intram pe uşile lor, ale personalului!“, zice Marian Dumitrescu.

Şi cum clientela era constituită din foarte mulţi oameni care lucrau în comerţ, e lesne de înţeles că între aceştia şi taximetrist se stabileau bune relaţii de prietenie şi cooperare.

Marian Dumitrescu îşi aminteşte: „Erau cei care lucrau în comerţ, stăteau noaptea la serviciu, făceau monetarul. Şi trebuia să plece acasă. Şi cu ce plecau ei acasă la 3 noaptea, când câştigaseră o groază de bani?! Cu taxiul. Că în timpul zilei făceau tot felul de afaceri cu sucuri, siropuri, îngheţată, netrecute prin casă“.

Altă poveste: „Taximetristul avea un client măcelar. Dar  măcelarul respectiv nu trebuia să mai dea telefon să ceară taxi, taximetristul ştia că la ora cutare trebuie să-l ia şi să-l ducă la serviciu. Îl ducea taximetristul la Hala Matache sau unde era şi taximetristul pleca şi el de la Matache cu sacoşica“. 

Străini, studenţi, valută şi shopuri


Dar cine anume circula cu taxiul? Erau, evident, şi oameni obişnuiţi care aveau nevoie de o maşină să meargă la gară, la spital, să plece de la restaurant sau să iasă din oraş, dar mai erau şi câteva categorii clare care utilizau taxiul în mod frecvent.

Shopul hotelului Parc din Bucureşti, 1970  p Foto: mnir - www.comunismulinromania.ro

„Cei care lucrau în comerţ ne foloseau masiv“, spune Traian Huru. „Pe ei îi duceam şi ziua şi noaptea. Bucătari, ospătari, picoli... Stăteam după ei şi până la 1-2 noaptea. Că erau situaţii în care ospătarul x făcea comandă de taxi, ajungeai la restaurant şi zicea: «Pune aparatul pe taxat». Te poftea înăuntru, în local, te servea cu ce voiai, cafea, Brifcor, Pepsi, şi stăteai până îşi termina el treaba”.

Studenţii străini foloseau masiv taxiul

O altă categorie, extrem de importantă, era cea a studenţilor străini. Potrivit lui Traian Huru, taximetrist din 1974, studenţii străini care frecventau cursurile facultăţilor din Bucureşti reprezentau majoritatea clienţilor: „Trei sferturi din utilizatori ei erau”.

Traian Huru îşi aminteşte: „Studentul străin folosea zilnic taximetrul. În Grozăveşti, dimineaţa, erau poate 30-40 de studenţi care aşteptau taximetre. De la cămin îi duceai să servească masa, majoritatea veneau la Inter, după masă plecau la facultăţi tot cu taxiul, iar seara, la barurile de noapte, Melody, Atlantic“. Şi mai erau şi străinii care veneau cu afaceri în România, pe care îi duceai de la aeroport la hotel, de la hotel la aeroport.

Dolari aruncaţi prin maşină

Dacă aveai tupeu, puteai accepta şi dolari pentru cursă, deşi asta era total interzis. „Străinilor le convenea mai mult să plătească în valută, mai ales că unii plecau de la hotel la aeroport şi nu mai aveau lei. Cine nu mai avea lei, mai arunca dolari prin maşină. Dar tremurai de nu mai ştiai, că valuta era prohibită“, povesteşte Marian Dumitrescu.

Odată luată, valuta îţi deschidea însă uşa shopurilor. Asta dacă erai, în continuare, băiat descurcăreţ. „De folosit dolarii, îi foloseai, că aveai o grămadă de studenţi arabi şi erau shopuri în Bucureşti şi le dădeai lor să-ţi cumpere şi ţie ceva din shop.“ Dar nu era o treabă simplă: „Mi-au făcut şi percheziţie acasă de câteva ori, pentru deţinere de valută.

Cineva probabil m-a turnat. Dar eu nu prea îi ţineam. Vedeam blugi în shop sau un trening din bumbac sută la sută şi trimiteam pe cineva...“ De intrat în shop nu intra, că nu ştia cine îl vede şi îl spune: „Dacă am intrat o dată în shop, am intrat doar ca să arăt ce model de video Sharp voiam, că era un Sharp de 300 şi ceva de dolari. Am intrat cu ei, dar mi-a ţâţâit fundu’. Că şi dacă stăteai mai mult în faţa unui shop, te lua cineva la ochi, era imposibil să nu fie în zona aia unul care se ocupa cu treaba asta“.

Tot prin intermediul străi­nilor se mai făcea câteodată şi altceva: aprovizionarea. Marian Dumitrescu îşi aminteşte: „Stăteam cu taxiul după nişte negri de la Ambasada Zairului şi îi duceam şi la magazinele diplomatice. Era şi pe Kiseleff un magazin al diplomaţilor şi îl duceam pe domnul Mboya acolo, făcea cumpărături, dar îmi lua şi mie din magazinul lor“.  

Din „Scînteia“, 23 iulie 1989

Epoca Ceauşescu

„Scînteia“ din 23 iulie este dedicată în integralitate împlinirii a 24 de ani de la alegerea lui Ceauşescu în funcţia de secretar general al PCR. Anii scurşi de la acel moment sunt consideraţi Epoca de Aur a României, „epocă de glorii, epocă de măreţe înfăptuiri socialiste“. Este vorba, aşadar, de un număr omagial, în care naţiunea îşi exprimă „dragostea şi recunoştinţa“.

Spre comunism în zbor

Pe prima pagină a ziarului este publicată poezia „Spre comunism în zbor“, dedicată tovarăşului, iar deasupra ei este aşezat portretul „celui mai iubit fiu al ţării“. Grupajul se deschide cu afirmaţia că „Nicolae Ceauşescu a fost ales în consens cu voinţa întregului partid şi popor“.

Mândrie patriotică

În pagina 3 sunt adunate „vibrante mesaje şi telegrame adresate de pe tot cuprinsul patriei“. Două sunt ideile repetate obsedant în aceste mesaje: „deplina şi unanima adeziune“ faţă de realegerea tovarăşului şi „satisfacţia şi mîndria patriotică“ pentru măreţele realizări din ultimii 24 de ani.

Producţii superioare

După recoltarea orzului şi grâului, din „Scînteia“ aflăm că a venit vremea mazării să fie adunată în hambare. Desigur, judeţele raportează şi la această cultură recolte record şi „producţii superioare celor prevăzute“. Cantităţile obţinute la hectar de unităţile timişene şi mehedinţene pot fi lecturate în telegramele publicate în ziar.

Eroi ai muncii

Unităţilor economice şi institutelor de cercetare care s-au remarcat în anul anterior le-a fost decernat, în cadru festiv, titlul de „Erou al Muncii“. Printre premianţi se află Întreprinderea de Comerţ Exterior „Dunărea” şi Institutul de Cercetări Chimice ICECHIM (condus de academician doctor inginer Elena Ceauşescu).