Adevarul.ro

În anii ’80, vânzarea condiţionată – „ca să luaţi asta, trebuie să cumpăraţi şi asta” –  devenise o practică frecventă în cadrul comerţului socialist. Rezultat al anilor de supunere şi dictatură, românii se învăţaseră să tolereze absurdităţile lumii în care trăiau şi acceptau să li se vâre pe gât mărfuri de care nu aveau nevoie.

România, anul 1986, interior de alimentară. „Dacă vreţi să luaţi un baton de salam, trebuie să cumpăraţi şi două picioare de porc.” Zi ceva dacă poţi.

După ore bune petrecute la coadă, storcoşit între cel din faţă şi cel din spate, între cel din stânga şi cel din dreapta, şi, în general, după multe zile care semănau una cu alta şi-n care nu te mai mira nimic, simţul critic şi puterea de reacţie se diminuaseră până la dispariţie.

Aşa că acceptai să plăteşti şi picioarele de porc şi părăseai magazinul fără să comentezi. Şi-a doua zi făceai la fel. Iar zilele se repetau întocmai, într-un şir ce părea nesfârşit.

„Oamenii erau învăţaţi să tolereze absurditatea lumii care li se oferea. Nu reclamau nimic, deşi ar fi putut s-o facă. Vânzarea condiţionată nu era o practică legală şi putea fi atacată”, spune etnologul Şerban Anghelescu, de la Muzeul Ţăranului Român. Nimeni nu mişca însă în front, iar asta e „reacţia de resemnare a celui care crede că nu se mai poate întâmpla nimic şi care aşteaptă să se întâmple ceva din cer şi nu din iniţiativa lui personală”.

Ţi se forţa mâna

În anii ’80, vânzarea condiţionată – „ca să luaţi asta, trebuie să cumpăraţi şi asta” – era o practică frecventă în cadrul comerţului socialist. Dădeai nas în nas cu ea în multe dintre unităţile comerciale ale României socialiste, cu precădere în alimentare şi în librării.

„Dar eu mi-am luat odată şi o pereche de cizme şi m-au pus să cumpăr şi o altă pereche de încălţări, din plastic. Erau mai ieftine, dar tot te făceau să pierzi bani”, spune Dana Popovici, 40 de ani. Ea adaugă: „Oricum, asta a început să se întâmple prin anii ’80, atunci când a început o criză cruntă din motive de returnare a datoriei externe. Până atunci a mai fost cum a mai fost”.

Vânzarea „la pachet” devenise, în ultimul deceniu al epocii comuniste, o obişnuinţă şi pentru că i se creaseră condiţii de desfăşurare. Produsele esenţiale traiului aproape că dispăruseră de pe piaţă, umblai de nebun prin toate pieţele şi magazinele să găseşti ceva. Şi atunci când, într-un final, reuşeai să faci rost de o pungă de ficăţei sau de un pachet de unt, era simplu să fii şantajat cu o conservă sau cu doi „adidaşi”, adică două picioare de porc.

Nu aveai cum să refuzi „afacerea”. George Rizoiu, 55 de ani, rezumă situaţia: „Metoda asta se practica intens la alimentara. Căutai un produs care nu prea se găsea şi, atunci când se găsea, vânzătorii mai puneau alături şi produse care n-aveau căutare. Şi le luai. Ce să faci?”.

Unu plus unu

La rândul său, Adrian Micu îşi aminteşte: „Era în 1988 şi stăteam la coadă să cumpăr salam de Sibiu de la alimentara Arieşul din Alba Iulia. Şi ţin minte că mi-am lăsat loc la coadă şi am plecat la mama, la muncă, să mai iau nişte bani. Aflasem că era obligatoriu să iau, pe lângă batonul de salam, şi două conserve de peşte oceanic. Salamul era 80 şi ceva de lei, o conservă era 10 lei, iar eu n-aveam decât 100 de lei la mine”.

Dana Popovici povesteşte şi ea cum stăteau lucrurile: „La un kilogram de carne, un kilogram de slănină. La un kilogram de piept de pui, o pungă de tacâmuri. Asta era. Şi nu se întâmpla numai în alimentare, ci şi atunci când făceai o comandă la Casa de comenzi. Se adunau trei-patru inşi, comandau de o anumită sumă, dar li se băgau pe gât şi conservele de peşte. Bine, asta e altă discuţie, că nu toată lumea reuşea să afle numărul de la Casa de Comenzi”.

Tactici neortodoxe

Vânzarea „la pachet“ a fost precedată, înainte de anii ’80, de numeroase alte tactici de a scăpa de mărfurile de pe stoc. Valerica Cristea, vânzătoare la alimentara, îşi aminteşte: „Până prin 1982 s-au găsit pui în prostie. Şi nu reuşeam să-i vindem pe toţi, se stricau şi trebuia să îi plătim. Aşa că îi spălam cu apă rece, îi treceam printr-un butoi în care puneam hipermanganat, un dezinfectant, şi îi scoteam din nou în galantare. Cu salamul se întâmpla la fel: dacă trecea timpul şi nu se cumpăra, îl ştergeam bine de mâzgă şi-l dădeam cu ulei, să pară nou, să pară proaspăt, ca să se cumpere”.

Dai ouă, primeşti gaz

Vânzarea condiţionată cuprindea sub pălăria ei cel puţin două fenomene. Pe de-o parte, trebuia să cumperi lucruri de care nu aveai nevoie: conserve de peşte, cutii cu creveţi, cărţi cu autori obscuri. Pe de alta, erai forţat să dai statului lucruri pe care doreai să le păstrezi.

Vezi, de pildă, obligaţia ţăranilor de a plăti în bani, dar şi în ouă, gazul lampant. Lucrurile stăteau în felul următor: cooperaţiile săteşti aveau sarcina de a achiziţiona un anumit număr de ouă de la populaţie. Oamenii nu erau însă dispuşi să le dea pentru că preţul oferit era departe de a fi convenabil.

Dar cum ţăranii aveau, la rândul lor, nevoie de gaz lampant, statul recurgea la o formă de şantaj: le vindea sătenilor gazul, dar cerea în schimb şi o anumită cantitate de ouă. 

Dana Popovici povesteşte: „Mi-amintesc cum se ducea bunică-mea cu poala plină cu ouă ca să ia 20 de litri de gaz pentru lampă...”. Etnologul Şerban Anghelescu e de părere că fenomenul acesta exista în sate încă din anii ’50, iar „modelul era sovietic. Marele vecin de la Răsărit inventase asta înaintea noastră”.

„Lumea, ce să zică? Nu mai zicea nimic“

Conservele de peşte nu se cumpărau, în ciuda unei aprige campanii de stimulare a consumului  www.igu.ro/latrecut

Bun, bun, dar de ce se întâmpla asta? De ce se ajunsese la vânzarea condiţionată? Explicaţiile curg una după alta, într-o înşiruire logică. Unităţile comerţului socialist trebuiau să scape de mărfurile care nu se vindeau. Ca să-şi ia salariul şi să meargă înainte, comercianţii trebuiau să elimine din stoc şi acele lucruri care nu prezentau interes pentru clienţi. Nu puteau rămâne cu ele, asta nu era o opţiune.

Vânzarea condiţionată era, aşadar, o modalitate de a debloca piaţa. Vânzătoare la alimentara înainte de 1989, Valerica Cristea povesteşte: „Şefii ne puneau să vindem la pachet. Dacă voiai să iei mai mult decât era raţia, trebuia să iei şi doi «adidaşi», o conservă de peşte sau o cutie de creveţi. Trebuia să le vindem, să nu rămânem cu ele. Câte am mai şi aruncat... Lumea, ce să zică? Nu mai zicea nimic. Le cumpăra, că nu avea ce face. Bine, unii le luau cu ei, alţii le plăteau şi le lăsau în alimentară”.

Planul te mânca de viu

Conservele de peşte erau, de pildă, printre cele mai ocolite produse. Iar asta era, într-adevăr, o problemă, ţinând cont că România avea, în anii aceia, numeroase vapoare de pescuit oceanic şi multe fabrici care produceau conserve. Pentru că oamenii nu se înghesuiau să cumpere peşte şi produse din peşte, o campanie fără precedent de stimulare a consumului fusese iniţiată, iar alimentarele încercau şi ele, cum puteau, să ţină pasul, forţând cumpărarea.

Pe de altă parte însă, vânzarea condiţionată putea fi considerată atunci şi o modalitate de a ţine pe linia de plutire întreprinderi nerentabile: mărfurile nedorite erau introduse şi ele cu forţa în plasa de cumpărături pentru ca o fabrică sau alta să nu ajungă în situaţia de a dispărea, pentru ca muncitorii să nu rămână pe drumuri. Falimentul şi şomajul erau fenomene de neconceput în Epoca de Aur.

Aşa că vânzarea condiţionată era, până la urmă, o formă de corectare a absurdităţilor comerţului socialist, centralizat şi planificat până în pânzele albe. A se vedea, de pildă, cazul librăriilor, care trebuiau să scape de cărţile „de stoc”, ca angajaţii să-şi poată primi salariile. Şi cum planul era umflat de la an la an, sarcina asta devenea din ce în ce mai dificilă.

Lucia Bălan, librar cu 35 de ani de experienţă, e categorică: „Dacă nu făceam planul, nu luam salariul”. Şi explică: „Planul se stabilea în funcţie de vânzările anului precedent. La acesta se mai adăugau, să zicem, încă 20%, şi ăsta era planul pe anul viitor. Şi ca să faci planul, ajungeai să păcăleşti cumpărătorul făcând pachete de cărţi. O carte bună şi una de umplutură”.

Jules Verne, „premiat“  cu câte trei garoafe pe volum

Dacă în cele mai multe dintre cazuri erai obligat să cumperi produse de acelaşi tip, în alte cazuri se întâmpla să ţi se pretindă achiziţionarea unor lucruri total diferite. Adrian Micu spune: „Îmi amintesc că atunci când am cumpărat «Insula misterioasă» a lui Jules Verne m-au pus să cumpăr câte trei garoafe pentru fiecare dintre cele două volume”.

Etnologul Şerban Anghelescu evidenţiază o caracteristică anume a comerţului socialist:  „Comunismul este şi perioada asocierilor foarte stranii între mărfurile din magazine. Puteai să găseşti, de pildă, fără probleme, cremă de ghete la florărie. Aveai tot timpul surprize de felul ăsta: să găseşti într-un magazin specializat mărfuri care n-ar fi trebuit să fie acolo”.

Că vânzarea condiţionată a fost o realitate a ultimului deceniu al Epocii de Aur o demonstrează şi exploatarea ei, în cadrul unei lansări de carte, după căderea comunismului, în vara lui 1990. Şerban Anghelescu povesteşte: „Mi-amintesc o lansare memorabilă în care a fost comemorată vânzarea condiţionată. Se întâmpla într-o măcelărie din Piaţa Amzei, aflată la parterul unei clădiri. Cartea lansată se vindea cu un kilogram de carne. Dacă voiai cartea, trebuia să iei şi carnea. Imaginea era foarte limpede, deşi asocierea asta nu fusese făcută niciodată în comunism”.

Adeverinţe şi scobitori

Raţionalizarea mărfurilor şi condiţiile pe care trebuia să le îndeplineşti, ca să le achiziţionezi, intraseră şi în bancuri. A se vedea, de pildă, următorul: „O tânără intră într-o galanterie: «Aş vrea să cumpăr o pereche de chiloţi!», «Avem numai modelul ăsta, 25 de lei bucata». Tânăra achită la casă şi merge cu bonul la raion. «Ce-i asta?», «Bonul pentru chiloţi», «Dar... adeverinţă că lucraţi pe schelă aveţi?»”.

Un altul scoate în evidenţă atât condiţionarea, cât şi minciuna generalizată din acei ani: „Într-o alimentară intră un tip cam timid: «Nu vă supăraţi, ştiu că nu se găseşte, dar poate, totuşi, dumneavoastră aveţi pus deoparte un pic de muşchi ţigănesc...», «Da, sigur, cât doriţi?», «Aveţi? Păi... o jumătate de kilogram dacă s-ar putea», «Sigur că se poate, dar dacă vreţi să luaţi asta trebuie să luaţi şi şuncă de Praga», «Cum? Aveţi şi şuncă de Praga? Păi... daţi-mi un kilogram», «Bine, dar dacă vreţi astea, trebuie să luaţi şi caşcaval», «Cum? Aveţi şi caşcaval? Păi, daţi-mi un kilogram, că tot am luat azi chenzina», «Bine, dar dacă vreţi să luaţi astea, trebuie să luaţi şi scobitori», «Bine, domnule, iau şi scobitori!», «Păi, scobitori nu avem!»” (Dana Maria Niculescu Grasso, „Bancurile politice în ţările socialismului real. Studiu demologic”).