Adevarul.ro

Sesizarea soţiei (Vera Nicolcioiu) „Subsemnata Nicolcioiu Vera Florica, domiciliată în Bucureşti (...), vă supun spre cercetare următoarele: Fostul meu soţ, Vasile Nicolcioiu, era, în

Sesizarea soţiei (Vera Nicolcioiu)

„Subsemnata Nicolcioiu Vera Florica, domiciliată în Bucureşti (...), vă supun spre cercetare următoarele:
Fostul meu soţ, Vasile Nicolcioiu, era, în decembrie 1989, şeful Protocolului de Partid şi de Stat şi, în această calitate, a făcut parte din grupul care l-a însoţit pe Nicolae Ceauşescu în vizita efectuată în Iran.

Din grupul respectiv au făcut parte: Ion Stoian, ministru de Externe, Radu Ion, viceprim-ministru, Neagoe Marin, comandantul gărzii prezidenţiale, şi Vasile Nicolcioiu, şeful Protocolului.

Vasile Nicolcioiu deţinea această funcţie din aprilie 1983, timp în care a avut posibilitatea să-şi dovedească, din plin, ataşamentul faţă de familia Ceauşescu, organizînd peste hotare vizite cît mai excentrice şi mai costisitoare.

Cu ocazia plecării în Iran, în împrejurările în care ţara era în pragul unor evenimente extrem de grave, Ceauşescu a luat cu el o sumă de bani, desigur dolari, pentru găsirea unor eventuale posibilităţi de salvare a situaţiei de acasă, precum şi alte eventuale plăţi. De altfel, la orice deplasare în străinătate a Preşedintelui, se lua un fond, de rezervă. La fel cum se proceda de fiecare dată, şi în Iran, acest fond, cît şi diurnele şi cadourile care se dădeau şi care se primeau au fost date în păstrare fostului meu soţ de către Ceauşescu.

Click aici pentru a mări imaginea

La întoarcere, în ziua de 20 decembrie ‘89, Ceauşescu a găsit situaţia din ţară atît de gravă încît nici el şi nici altcineva nu s-au mai preocupat de acei bani.

Vasile Nicolcioiu a aşteptat să vadă care va fi desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, păstrînd banii în biroul său din sediul C.C., contrar indicaţiilor în vigoare.

În seara zilei de 21 decembrie ‘89, profitînd de deruta generală din sediu, îşi cheamă şoferul şi îi cere să ducă o geantă-diplomat, închisă cu cifru, la locuinţa fratelui său, Emil Nicolcioiu, fost cîndva şi el mare demnitar. Acesta coboară în faţa blocului şi preia respectiva geantă din mîna şoferului.

În continuare, după cum se ştie, Vasile Nicolcioiu şi-a oferit imediat serviciile noii conduceri. A fost consilierul preşedintelui timp de o săptămînă, după care, la presiunile revoluţionarilor care îl cunoşteau şi ştiau cine fusese, a fost silit să renunţe şi să se refugieze acasă.

Cît timp a stat acasă, a fost într-o stare de extremă agitaţie, plimbîndu-se ziua şi noaptea prin apartament.

Mi-a spus în acele împrejurări că a avut o sumă mare de bani în birou, pe care nu o decontase la întoarcerea din Iran, bani pe care îi pusese la adăpost, dar intervenise brusc o amnezie şi nu îşi mai amintea unde anume.

Pe 22 dimineaţa, văzînd cum evoluase situaţia, se hotărîse să părăsească sediul şi să spună, dacă ar fi fost întrebat, că banii fuseseră furaţi după plecarea lui.

În acest scop, ca să fie cît mai credibil, şi-a lăsat intenţionat paltonul şi căciula în birou, şi a părăsit sediul numai în costum, făcînd mare caz, mai apoi, că a fost prădat, deşi a plecat din sediu pe la subsol, nestingherit de nimeni, cînd încă mulţimea era doar mascată în faţa intrării principale a C.C. şi încă nimeni nu pătrunsese în interior, iar Ceauşescu se afla în clădire.

În orice caz, spunea el, Ceauşescu l-ar fi împuşcat pentru ceea ce făcuse, dacă n-ar fi fost înlăturat.

Teama lui era că acum, nereuşind să se menţină într-un post pe lîngă noul preşedinte, care să-i asigure imunitate, va fi tras la răspundere pentru acei bani.

Ulterior s-a decis să ducă mai departe povestea cu amnezia şi să se declare nebun iresponsabil, solicitîndu-l pe doctorul Gorgos, directorul Staţionarului de Boli Mintale, Titan, cu care era bun prieten şi care îi era foarte îndatorat, să-l interneze cu un diag­nostic adecvat.

Ca să justifice acel diagnostic, nu mai mînca şi nu mai bea decît atît cît îi era necesar să supravieţuiască. Slăbise foarte tare, nu se mai spăla şi se comporta ca un nebun.

Între timp, pentru servicii deosebit de preţioase aduse cu «cinste» ţării, a fost pensionat la 53 de ani.

La puţin timp, pacientul Vasile Nicolcioiu, cu diagnostic de depresie prelungită şi sindrom maniaco-depresiv, s-a recăsătorit cu fosta lui concubină şi şi-a alungat din locuinţă propriul fiu, în vîrstă de 17 ani, lăsîn­du-l pe drumuri şi fără niciun ajutor material, făcînd ulterior recurs la hotărîrea instanţei de a-i plăti acestuia o pensie alimentară în valoare de 5.000 de lei.

Statutul de pensionar îi convine cel mai bine în împrejurările date, punîn­du-l la adăpost de orice reîntîlniri sau reactualizări neprevăzute. Un biet pensionar nu mai poate interesa pe nimeni; poate doar trezi compasiunea celor care de fapt ar trebui să-i pună unele întrebări. El se doreşte cît mai uitat de toată lumea şi scos din contextul în care era arhicunoscut de toţi.

Această dorinţă îi este mult facilitată de faptul că revizia periodică a dosarului lui de pensionare, cu nr. de ordine 110.108, se face la Policlinica Batişte, personal, de către soţia aceluiaşi doctor Gorgos.
Vera Nicolcioiu“

*Notă: am păstrat grafia de pe documentul original

Declaraţia şoferului Dumitru Cercel

„Declaraţie

Subsemnatul Cercel Dumitru am lucrat pînă la Revoluţie ca şofer al şefului Protocolului de Stat, Vasile Nicolcioiu.
În ziua de 21 decembrie 1989, pe la ora 20, am fost chemat de domnul Nicolcioiu, personal, la dînsul în birou, unde mi-a dat o geantă-diplomat cu indicaţia să merg şi să o predau fratelui lui Emil Nicolcioiu acasă. Geanta era închisă cu cifru. Am plecat imediat în Calea Victoriei, la locuinţa fratelui, unde nu a fost nevoie să mai urc sus deoarece acesta mă aştepta în faţa blocului unde i-am predat geanta. 11.01.1994“

Declaraţia şoferului care confirmă expedierea genţii