Adevarul.ro

Ce ocupaţie trebuia să ai în Epoca de Aur, ca să o duci bine, ca să te descurci?În perioade de penurie cruntă, cum au fost anii ’80, au existat totuşi categorii de oameni strategic situate, care au trăit mai bine decât restul.

În anii ’80, în oraşe mai cu seamă, a fost crunt. Hotărârea lui Ceauşescu de a plăti datoria externă în ritm alert şi susţinut făcuse ca totul să meargă la export. Pe rafturi sufla vântul, nu mai găseai aproape nimic, iar cozile se-ncolăceau cu disperare în jurul magazinelor, ca nişte vietăţi hămesite cerând dreptul la viaţă, la înc-o zi.

Vremuri de tristă amintire, cu ore întregi de stat în picioare pentru o pungă de tacâmuri sau un pachet de unt strâmbat şi scofâlcit. A fost cu-adevărat o luptă pentru supravieţuire, pe care-o câştigau aceia cu tactici mai bune, cu arme adaptate timpului. Deşi poate părea exagerat, meseria pe care o aveai atunci intra fără probleme în arsenalul pentru luptă. Te putea ajuta să trăieşti mai bine sau, dimpotrivă, te-arunca în categoria celor mulţi şi deznădăjduiţi.

Au existat, deci, şi-n anii ’80 – cei mai cruzi din toată perioada – oameni care, prin virtutea meseriei, n-au resimţit atât de acut lipsurile, oameni care s-au descurcat şi au devenit importanţi, căutaţi de ceilalţi. Şi dacă-i întrebi cum a fost ultimul deceniu al Epocii de Aur pentru ei, îţi răspund repede şi sincer: a fost bine, mai bine decât azi.

„Am lucrat în alimentaţie publică, într-un restaurant. Aveam tot ce nu se găsea, congelatorul era plin de sus până jos: carne, banane, portocale, kiwi...”, îmi spune o doamnă pe care am găsit-o în Cişmigiu. Cum de avea? Păi, foarte simplu: „Îmi trimitea la servici de toate şi îmi opream de-acolo, fiecare îşi oprea de-acolo”.

Eroii perioadei

„Socialismul produce penurie, iar cei care se află în poziţii cheie, în momentele de lipsă, sunt oameni bogaţi”, precizează sociologul Zoltán Rostás. „Orice penurie aduce alţi eroi din umbră. Dacă, de pildă, nu se găsea carne, atunci măcelarul era buricul pământului”. Nu erau legume, aprozaristul devenea cu-adevărat persoană importantă. Nu reuşeai să prinzi o carte bună, librarul era invidiat şi căutat. N-aveai maşină, n-aveai benzină, era bine să ai la îndemână datele de contact ale unui taximetrist.

„Meseriile aveau această cotă de creştere şi de descreştere în primul rând în funcţie de lipsă”, mai spune Zoltán Rostás. Iar pentru oameni, pentru restul oamenilor, era extrem de important să cultive relaţii cu deţinătorii acelor meserii bune ale perioadei.

Căutai cu obstinaţie să cunoşti pe cine trebuia, unde trebuia, ca să te ajute şi pe tine în caz de nevoie. O curtai pe vânzătoarea de la alimentară că traiul tău depindea şi de ea. Astăzi, când găseşti de toate, nu mai simţi nevoia să o cunoşti, să-i câştigi bunăvoinţa în vreun fel.

Comerţul, zonă privilegiată

„Orice lucrător în comerţ avea o meserie bună”, spune etnologul Şerban Anghelescu de la Muzeul Ţăranului Român. „Acestea erau locuri în care se putea fura şi se puteau face schimburi. Toţi cei care lucrau în comerţ făceau trocuri. Nu erau meserii nobile, dar erau meserii care îţi aduceau câştig.”

Aşadar, caracteristica esenţială a unei meserii bune în comunism, valorizate de restul populaţiei, nu era neapărat existenţa unui salariu mare, ci a celorlalte tipuri de avantaje. O meserie bună îţi permitea să ai acces mai repede la mărfuri dificil de obţinut, dar şi să faci „învârteli” cu produsele rare: „îţi dau asta, dar te costă atât”, „îţi dau asta, dacă îmi dai altceva”. 

Că oamenii conştientizau ridicolul situaţiei – în comunism, meseriile bune nu erau în niciun caz cele tradiţionale –, o dovedesc şi bancuri precum următorul: „Un beţiv a fost prins cu scandal şi miliţianul l-a condus acasă cu destul de mare evlavie. Şi i-a zis soţiei: «Doamnă, l-am adus acasă pe domnul măcelar şi aş fi foarte bucuros dacă ar lua în calcul faptul că eu am fost drăguţ cu el», «Ce măcelar? Ăsta e un pârlit de rector universitar!»”.

Cu varianta: „Un tip beat e luat la miliţie. Acolo începe să se laude că e măcelar şi că poate să le facă rost de carne la discreţie. Încântaţi, miliţienii îi dau drumul şi, după câteva zile, îl vizitează acasă să ia nişte carne, conform înţelegerii. Tipul nu era acasă şi nevastă-sa, când află de ce e căutat, le explică înfuriată că bărbatu-său face urât la beţie şi-i place să se dea drept o persoană importantă: măcelar, tinichigiu auto, ospătar! În realitate, el nu e decât un amărât de inginer”.

„O mână spală pe alta”

Penuria din anii ’80 şi avantajele pe care le atrăgea după sine o meserie din zona comerţului sau a alimentaţiei publice făceau să fie privilegiate anumite şcoli, anumite trasee educaţionale.

Piaţă alimentară din Craiova, 1979

Sofia Pricopie, care a frecventat cursurile Liceului economic nr. 2 din Bucureşti chiar în ultimul deceniu al comunismului, îşi aminteşte cum stăteau lucrurile: „Era un liceu cu profil comercial, râvnit pe vremea aceea, considerat de viitor. Când am dat eu examen era concurenţă mare, şase pe loc, pentru că la finalul liceului aveai deja o meserie, puteai să lucrezi ca vânzător, contabil, merceolog. Dacă nu făceai parte din reţeaua de privilegii a sistemului, trebuia să alegi o meserie care să-ţi pemită să te descurci”.

Iar meseriile de vânzătoare, de contabil sau de merceolog erau meserii considerate bune în perioadă, alături de cele de ospătar, barman, bucătar, picol, pe care le obţineai frecventând un liceu de alimentaţie publică.

„Deprinderi” însuşite în liceu

Dar mai e ceva de spus aici: modalităţile de a face rost de produse care să fie folosite ulterior pentru schimburi se învăţau chiar din perioada în care, elev fiind la un liceu de specialitate, făceai practică în unităţile comerţului socialist.

Perioadele de practică erau de bază, aşadar, pentru însuşirea unor „deprinderi” necesare traiului. Sofia Pricopie povesteşte: „Eu am făcut practică în magazinul Unirea. În clasa a IX – a am învăţat despre mărfurile alimentare şi am făcut practică la alimentara de la subsolul magazinului, în clasa a X – a am învăţat despre textile şi încălţăminte şi am urcat un etaj în Unirea, în clasa a XI – a, despre aparatele electrocasnice, în clasa a XII – a, despre aparatele electronice...

Şi noi, fetele, învăţam de la vânzătoarele din magazin. De la diverse metode de a fura la cântar până la a desface borcanul cu castraveţi muraţi, a lua doi-trei castraveţi şi a închide la loc. Sau pachetul de biscuiţi. Sau punga cu macaroane. Se fura din orice se putea desface”.

Popasul din Sineşti, judeţul Ialomiţa, în 1968

Uneori, tacticile erau şi mai şi: „Aveam o colegă de liceu care ajunsese la noi după ce fusese exmatriculată de la un alt liceu economic. Fusese prinsă furând, în timpul perioadei de practică, chiloţi şi eşarfe. Chiloţii şi-i trăgea pe ea, iar eşarfele şi le îndesa în cizme”.

Trocul, chestiune obişnuită

Odată obţinute nişte produse de la locul de muncă, ele intrau în circuitul trocului. Vânzătoare la alimentară în anii comunismului, Valerica Cristea îşi aminteşte că a primit ba un set de vase de cristal, ba un serviciu de masă, în schimbul unor produse alimentare, de la oameni care veneau din ţară la Bucureşti, să facă rost de mâncare.

Trocul era o chestiune obişnuită: „Taximetristul te mai repezea să predai banii şi după aceea venea să îi dai şi lui ceva. Te descurcai. Tu mă cunoşteai pe mine că lucram la alimentară, eu te cunoşteam pe tine că lucrezi la farmacie, la librărie... Tu cum crezi că am luat eu DEX-ul la copii? Aveam o prietenă la librărie care îmi spunea: «Vezi că au venit cărţi, vezi că au venit jucării». O mână spală pe alta, aşa era atunci”.

Etnologul Şerban Anghelescu povesteşte: „Mi-amintesc trocurile dintre vânzătoarele la alimentara şi librărese. Una dădea cărţi, cealaltă, pseudo-delicatesele perioadei”. Acestea aveau în centrul lor mai cu seamă cărţile din seria „Romanul de dragoste”, „dosite de librărese pentru vânzătoare”.

Locuri calde

Bine era, deci, să lucrezi în alimentare, aprozare, magazine de toate felurile, restaurante, hoteluri, cabane, cantine, măcelării, dar era bine să lucrezi şi în benzinării, şi în shopuri, şi la Casa de Comenzi, dar şi la diferite întreprinderi importante în epocă. „Un loc bun era şi IDMS-ul (Întreprinderea de distribuire a materialelor sportive – n.r.), care distribuia Dacii şi produse de schimb pentru Dacii”, spune Sofia Pricopie. „Şi aici se făceau schimburi: eu îţi dau ţie cablu de frână, tu îmi dai mie o bucată de carne.”

Şi era infinit mai bine să lucrezi la o întreprindere de comerţ exterior, unde erau mostre care „se mai şi scurgeau”. Tot Sofia Pricopie povesteşte: „Aveam o prietenă care lucra la o întreprindere de comerţ exterior, Prodexport, şi ea mi-a făcut mie rost de conserve de carne, de 10 kilograme, din cele pregătite pentru export. Era bine dacă intrai într-o astfel de reţea, că mai scăpau şi către tine diverse produse. Plus că dădeai conserve şi luai o pereche de pantofi mai acătării sau mai ştiu eu ce. Sau aveai colegi care veneau cu valută din străinătate şi îi rugai să-ţi cumpere şi ţie ceva din shop”.

Taximetrişti, medici, frizeri, mecanici, „vaporeni”

Pe lângă meseriile care intrau sub pălăria comerţului şi a alimentaţiei publice, toate meserii bune mai cu seamă din pricina posibilităţilor de furt şi de schimb, mai erau şi cele în care se câştiga pur şi simplu bine. Cele în care făceai bani. Mulţi bani. Nu neapărat din salarii, ci din bacşişuri, din ciubucuri.

Fost taximetrist, Marian Dumitrescu povesteşte că puteai să câştigi într-o lună din ciubucuri şi de patru ori salariul. Şi puteai să faci şi rost de valută, şi aveai şi relaţii cu zona comercială (duceai măcelarul la serviciu şi măcelarul îţi dădea şi ţie o sacoşică), şi cunoaşteai şi multă lume: „Era banul, pe de-o parte, dar cunoşteai oameni noi, cunoşteai străini, te informai cum era pe-afară... Că, altfel, despre străini ce ştiai? Decât că se droghează, că sunt în şomaj... Ce ţi se transmitea”.

Potrivit fostului taximetrist, câştigau bine din ciubucuri şi cei care lucrau în cadrul cooperativelor „Igiena”, frizerii, coaforii, cosmeticienii: „Frizerii erau şi ei ciubucari, ca şi taximetriştii. Cum făceam eu două curse şi nu puneam aparatul, aşa puteau să facă şi ei două tunsori în plus şi să nu le treacă prin casă. Depinde cât de repede se mişcau”.

Circuitul „micilor atenţii”

Din ciubucuri şi mici atenţii trăia bine şi personalul medical. Fără un pachet de Kent, fără o carte bună, o pungă de ceva, nu te prea duceai la doctor. Vânzătoare la alimentară înainte de 1989, Valerica Cristea îşi aminteşte: „Mai duceai o pungă de ficăţei, o bucată de ceva... Dar n-aveai voie să duci, că ăştia de la Economic îi controlau pe doctori în vestiare. Mi-amintesc că a fost odată un control la spitalul Panduri şi intrase o frică-n ei...”.

Şi dacă nu veneai cu atenţia de-acasă, se găsea întotdeauna cineva în spital care să te-nveţe ce şi cum, care să-ţi procure „atenţia”. Sociologul Zoltán Rostás precizează: „Doctorii au trăit bine atunci. Cu toate riscurile, ei primeau cadouri. Un prieten a şi studiat cazul. Mergea pacientul în spital şi afla foarte repede de la cine se poate face rost de Kent, de cafea, de whisky, şi dădea la medic. Avea de unde, găsea. Era întotdeauna un portar, un te miri cine care avea. Şi medicul, după ce primea, dădea mai departe asistentei, care, la rândul ei, vindea portarului. Şi tot aşa şi toată lumea o ducea bine. Iar acel Kent circula fără să fi fost deschis vreodată”.

Fierar betonist, salariu de 12.000 de lei

Etnologul Şerban Anghelescu aduce în discuţie şi alte grupuri care câştigau bani frumoşi în comunism: „Cei care câştigau absolut remarcabil erau anumite categorii de muncitori, plătiţi în funcţie de serviciile prestate. Muncitorii în construcţii, de pildă. Exista atunci plata în acord, care putea să depăşească mult salariul fix”.

Maiorul în rezervă Ioan Costin, responsabil către finalul anilor ’80 de o subunitate de concentraţi şi militari în termeni care lucrau pe şantierul din Centrul Civic, precizează: „Un fierar-betonist, Caleap, mi-l amintesc şi-acum, avea un salariu de 12.000 de lei. Ştiu bine, că eu le dădeam banii. Nu exista fierar-betonist sub 8.000 de lei, că erau retribuiţi în funcţie de cât munceau”.

Bun, bun, aţi putea zice, aveau bani, dar la ce le folosea, dacă nu găseau nimic prin pieţe şi magazine? „Dacă aveai bani puteai să rezolvi şi anumite lucruri”, spune sociologul Zoltán Rostás. „Dacă aveai bani aveai şi curajul să faci lucruri pe care alţii nu aveau curaj să le facă. Puteai să mituieşti pe unul, pe altul, să nu se uite la ce făceai tu. Tot sistemul mergea atunci pe corupţie”.

ONT şi Ciclop

Pe lângă taximetrişti, trăiau bine, din ciubucuri, şi şoferii de maxi-taxi, şi şoferii de furgonete, şi toţi cei care lucrau în Exploatarea Transport Camioane Taximetre din cadrul Întreprinderii Transport Bucureşti: dispeceri, mecanici, controlori de trafic etc. Iar mecanicii care lucrau la Ciclop, unde se reparau maşinile particulare, erau de-a dreptul boieri. Traian Huru, fost taximetrist, povesteşte: „Acolo se vehiculau micile atenţii, Kent, whisky, că toată lumea voia să îi fie reparată maşina cât mai repede. Cei de la Ciclop o duceau chiar foarte bine”.

Şi o duceau bine – după spusele lui Traian Huru – şi instructorii auto: „Era bătaie pe instructori, că era concurenţa foarte mare, erau foarte multe solicitări. Instructorii cei mai buni erau căutaţi de doctori, de ăia, de ăia”. De descurcat bine se mai descurcau, însă, şi ghizii, dar şi şoferii de la ONT, care „plecau cu cetăţeni străini”: „La ONT se intra chiar mai greu decât la taximetre”.

Magazinul Unirea din Bucureşti, 1980

În epocă se considera că trăiesc bine şi anumite categorii de profesori (cei care dădeau meditaţii), dar şi stewarzii, şi cei care lucrau pe vase, „vaporenii”, care făceau bişniţă cu produsele din străinătate, şi docherii din port, şi cei care lucrau în centrele militare şi se ocupau cu recrutarea şi încorporarea (părinţii veneau cu pacheţele şi cu rugăminţi), şi inginerii, dar şi cei care aveau meserii tehnice: electronişti, depanatori, etc.

Mircea Rădoi povesteşte: „În BIG, în complex, cine avea nasul pe sus? Unul care depana frigidere. Avea întreg complexul în întreţinere, toată lumea avea nevoie de el, aşa că se descurca”. Şi fără a fi meserii cu-adevărat, bani buni făceau şi „fetiţele”, dar şi cei care se ocupau cu întreruperile de sarcină.

Meseriile valorizate de propagandă

O discuţie despre meseriile bune ale comunismului trebuie să ţină cont şi de acele meserii valorizate de propagandă, meserii „bune” din punct de vedere al sistemului, dar care n-aveau nicio legătură cu ierarhiile care se stabileau în privat. „A fost un asincron total între oficial şi neoficial, între formal şi informal”, spune sociologul Zoltán Rostás.

Cu alte cuvinte, oamenii valorizau anumite meserii, iar propaganda comunistă, altele. În anii ’50, de pildă, după instaurarea regimului comunist, descopereai în „Scânteia” numeroase articole despre brigadieri, mineri, strungari, conducători de locomotive, tractorişti şi tractoriste, stahanovişti şi stahanoviste. „Ceauşescu însuşi a devenit miner de onoare, la Lupeni”, spune Rostás.

Inginerii şi activiştii de partid

O poziţie privilegiată avea, în primă fază, constructorul, „dar cel care punea cărămida, nu inginerul”. Inginerii au început să fie valorizaţi de propagandă abia prin anii ’60-’70, după ce fuseseră până atunci simpli „tovarăşi de drum”.

Zoltán Rostás precizează: „Partidul mergea înainte şi avea nevoie de tovarăşi de drum, în care nu avea încredere decât pentru anumite probleme tehnice, pentru anumite momente. Încet-încet, în anii ’60 vine moda cu inginerii la nivel oficial, fiindcă socialismul era favorabil modernizării, tehnologiei celei mai avansate, şi fiindcă, între timp, Ordinul Inginerilor intrase în partid foarte puternic şi începuse să dicteze. Marile investiţii, marile şantiere au întărit şi ele puterea inginerilor şi influenţa lor în partid”.

Nu se poate trece foarte uşor nici peste ocupaţia de activist de partid. „Nu era o meserie în adevăratul sens al cuvântului, dar erau oameni încadraţi ca instructori, responsabili cu propaganda, secretari de partid”. În anii ’50, „secretarul de partid este cel mai erou din toţi eroii”, în anii ’60-’70 sunt filme în care câte un secretar de partid mai în vârstă e catalogat cam rămas în urmă, pentru ca în anii ’80, „secretarul de partid să fie revalorizat de propagandă”, aşa după cum punctează Zoltán Rostás.

Că era o prăpastie serioasă între ce valoriza propaganda şi ce valoriza populaţia o dovedesc şi micile glume care circulau în epocă: „Ce înseamnă când se şterge un activist la gură? Înseamnă că face curăţenie la locul de muncă” sau „Ce este un activist? Activistul este un muncitor cu falca”.

La polul opus: cadrele didactice

Erau, însă, şi meserii total devalorizate de propagandă. „Învăţătorul, profesorul de liceu n-au fost niciodată valorizaţi în presă. Faţă de anii interbelici, cariera de învăţător şi cea de profesor au fost băgate sub preş intenţionat. Partidul îşi rezolva toate problemele cu ei – să numere caprele, să instruiască analfabeţii – dar recunoaştere deloc”, spune Zoltán Rostás. „Totdeauna aceeaşi placă: «Dom’le, intelectualii ăştia sunt dubioşi»”.

Potrivit lui Rostás, mai exista o categorie pe care partidul nu o agrea deloc: membrii orchestrelor amatoare de jazz, de muzică uşoară. „Aceştia erau la marginea societăţii. Mi-amintesc că la un moment dat televiziunea avea nevoie de aceste figuri. Şi-atunci venea politicul şi întreba: «Da, da, cântă bine. Dar ce meserie au? Sunt artişti?», «Sunt amatori», «Bun, bun, dar ce meserie au?», «Au lăsat meseria lor, ca să facă asta», «Nu se poate aşa». Şi trebuia să inventezi meserii pentru ei. Dar ei avuseseră cândva nişte meserii, numai că apoi se profesionalizaseră în amatorism”.

Din „Scînteia“, 29 iulie 1989

Vizită de lucru

Soţii Elena şi Nicolae Ceauşescu au făcut o scurtă vizită în judeţul Călăraşi, aflăm din pagina 1 a „Scînteii”, la Cooperativa agricolă de producţie din comuna Dragoş Vodă. Acesta a fost un „prilej de analiză concretă, la faţa locului, a modului în care se acţionează pentru înfăptuirea cerinţelor noii revoluţii agrare”.

Un tânăr oraş

În pagina 2 a ziarului este publicată o „cronică” a celui mai tânăr oraş din judeţul Buzău - Nehoiu. Jurnaliştii încep prin a spune că, până de curând, localitatea era aproape necunoscută ţării, dar „oamenii locului aveau „mîini de aur şi meritau să se afle despre ei cum muncesc, cît de pricepuţi sînt într-ale pădurii”. Jurnalistul care semnează articolul ne asigură că locuitorii Nehoiului „îşi vor pune forţa braţelor şi a minţii în slujba unor realizări de prestigiu pentru a onora cum se cuvine noul lor statut de orăşeni”.

Satul continuă bătălia

Este vorba de „bătălia pentru marile recolte”, cum aflăm dintr-un grupaj de materiale provenite din câteva judeţe. Agricultorii din Teleorman raportează că se lucrează zi şi noapte pentru asigurarea alimentării cu apă a culturilor, cei din Harghita anunţă că se îngrijesc să obţină „furaje multe şi de bună calitate”, iar cei din Ialomiţa promit că fasolea va fi „strînsă grabnic, fără pierderi”.

Filme pentru tineret

Este vară, vacanţă, iar la Costineşti se desfăşoară ediţia a XII-a a „Galei filmelor cu tematică pentru tineret”, „o amplă manifestare cultural-educativă înscrisă în cuprinzătorul Festival naţional «Cîntarea României»”. Gala are „un program bogat, variat, care va transforma Costineştiul, pentru 10 zile, într-o cetate a filmului şi mai ales într-una a educaţiei moral-politice şi artistice prin film”.