Adevarul.ro

Între 25 şi 27 mai 1987, Mihail Sergheevici Gorbaciov vizita România. O primă întâlnire cu Nicolae Ceauşescu, la Bucureşti, după doi ani de la preluarea conducerii Uniunii Sovietice. O întâlnire de gradul zero. Trebuia să iasă totul bine. Din nefericire pentru Nicolae Ceauşescu, liderul sovietic nu a văzut cu ochi buni ceea ce se întâmpla în România la acea oră.

Iată stenogramele de la 4 iunie 1987 când Mihail S. Gorbaciov prezintă Biroului Politic al CC al PCUS raportul asupra vizitei oficiale efectuate în România - Materiale oferite de istoricul Alex Mihai Stoenescu.

„Mihail Gorbaciov: Principialitatea şi răbdarea noastră în relaţia cu Ceauşescu şi cu ţara, în general, l-au scuzat. Impresionează construcţiile care se execută în Bucureşti. O arhitectură ambiţioasă. Ceauşescu a comunicat că, în 1990, problema locuinţelor va fi rezolvată. Însă situaţia oamenilor este extrem de dificilă. 10 kg de carne pe cap de locuitor, pe an. Datoria externă este de aproximativ 3 miliarde de dolari. Sunt probleme cu căldura, alimentele, bunurile de larg consum şi energia electrică. Ceauşescu ne-a încredinţat tot timpul că la el totul a fost demult rezolvat. Mă uit la el, îl ascult şi mă simt prostit. La el totul a fost deja hotărât: şi în problema democraţiei, şi în problema alegerilor libere şi în problema cooperatistă şi a drepturilor colectivelor de muncă.

Când am ieşit în stradă de la Ceauşescu, reacţia oamenilor a fost asemeni unei flaşnete stricate: «Ceauşescu-Gorbaciov!»; «Ceauşescu-Pace!». Când m-am apropiat de oameni, i-am întrebat: „Dar voi ştiţi şi alte cuvinte?». Ulterior, mi-au comunicat că aceşti limbuţi fuseseră aduşi cu un autobuz, în mod special. Toate mi-au produs o impresie apăsătoare. Chiar aşa să jigneşti poporul!? Ne-au dus la un magazin şi la o piaţă. Expoziţie. Mi se spune că, după aceea, când am plecat de acolo, mulţimile s-au repezit să înşface tot.

Ceauşescu s-a supărat foarte tare, când eu, în mod public, la o mare adunare, am vorbit despre transparenţă (glasnosti, în original, n.t), despre reformă (perestroika, în original,n.t.), când mi-am permis să vorbesc în mod concret despre ceea ce facem noi în URSS. Acest lucru l-a scos din minţi. De aceea trebuie să ne comportăm cu el cu grijă, treptat, fără să ne grăbim, fără să exagerăm posibilităţile noastre, luând în considerare, totodată, faptul că în societatea românească se doreşte foarte mult apropierea de noi.

Ceauşescu a încercat să ne acuze în mod direct pentru faptul că noi îl sancţionăm economic pentru politica sa autonomă. Drept răspuns eu l-am întrebat: doar el s-a orientat după ajutor şi sprijin către Occident, şi dorea să obţină simpatia Occidentului pe seama noastră. Atunci pentru ce emiteţi pretenţii faţă de noi? Şi, de fapt, ce vă împiedică să iniţiaţi contacte cu noi, cu URSS, fie şi pe linia organizaţiilor sociale sau judeţene?

Impertinenţa lui era foarte mare. Suficienţă şi fanfaronadă, tendinţa de a-i învăţa şi povăţui pe toţi. În problemele internaţionale, haos şi vârtej. Printre altele, s-a pronunţat cu tărie împotriva conceptului de «suficienţă» din doctrina noastră militară.

Se poate pune întrebarea dacă ar fi trebuit, de fapt, să mergem la el? Cred că nu, în această situaţie“.

Iată şi stenogramele de la 13 noiembrie 1986.  În şedinţa Biroului Politic al CC al PCUS, Mihail Gorbaciov face o prezentare a bilanţului întâlnirii de la Moscova cu conducătorii statelor socialiste:

„Mihail Gorbaciov: La această întâlnire, noi am obţinut mai mult decât în alţi ani. Întâlnirea a reprezentat pentru ei cel mai important eveniment, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi al noutăţilor. Ea răspunde întrutotul noii noastre politici. În primul rând, întâlnirea confirmă linia congresului XXVII în privinţa relaţiilor din cadrul Comunităţii statelor socialiste. Toate ideile Congresului, toate modalităţile de abordare în politică au fost însuşite de către prieteni. Totodată, ca urmare a presiunii exercitate de către cei ce muncesc şi de către masa partidului, hotărârile Congresului XXVII au fost însuşite.

        În al doilea rând, au fost enunţate principiile referitoare la relaţiile în cadrul Comunităţii statelor socialiste, ele fiind susţinute de către toţi. Ceauşescu, în special, a fost mulţumit: în sfârşit, chipurile, a fost însuşită concepţia lui (râsete). Tovarăşii au fost recunoscători pentru faptul că noi am evaluat în spirit autocritic trecutul şi ne-am asumat acest trecut. «Pentru prima dată PCUS a vorbit aşa despre sine», a afirmat Jivkov.

        În al treilea rând. Concluzia practică este că a fost deschis drumul pentru reorganizarea profundă a cooperării în cadrul Comunităţii. Totul pe baza independenţei.

       În al patrulea rând. Am făcut bine că am invitat membri ne-europeni ai Comunităţii. S-a ajuns la concluzia că problema slabei dezvoltări a Consiliului Economic de Ajutor Reciproc trebuie revăzută. Lipsa relaţiilor în această problemă este de neadmis. Ei văd lucrurile astfel: să fie relaţii, URSS să ajute. Iar alţii (RDG, Ungaria), chiar doresc să obţină ceva din slăbiciunea altora. Sunt însă semnalmente că şi «cei slabi» se reorganizează. Fidel, de exemplu, se pare că a înţeles că a stricat ceva. Vietnamul şi-a impus obiective realiste pentru congresele care urmează. Sunt înclinaţi să mizeze pe rezolvarea problemei alimentare, a celei de producere de mărfuri, a problemelor cetăţeanului. Într-un cuvânt, începe reevaluarea. Noi am blocat mulţi bani acolo (în ţările slab dezvoltate — n. t.). Propun să elaborăm un program separat pentru statele slab dezvoltate din cadrul CAER şi să-l analizăm într-una din întâlnirile viitoare cu conducerile statelor socialiste.

        În al cincilea rând. Un loc important l-a ocupat problema cooperării în domeniul suprastructurii (ideologiei)…  Aici au fost mai multe critici decât în domeniul economic. Aici, Iaruzelski a fost cel mai consistent.

În legătură cu cea de-a 70-a aniversare noi propunem… o întâlnire informală a delegaţiilor, care vor sosi la aniversare. Secretarii generali au sprijinit această propunere. Mă gândesc însă că nu trebuie să-i invităm doar pe comunişti, ci şi pe alţii, care vor dori. Ceauşescu, din nou, le-a spus pe ale sale. Mai rău decât înainte. Mai ales în problemele internaţionale. A vorbit mult şi în plus; multă demagogie. De exemplu: «Despre reformă (perestroikă, în original — n. t.), cică trebuie vorbit în plan tactic, iar strategia noastră să fie comunismul!». A pus în umbră perestroika: «Ce să mai reformăm? În România, demult s-a reformat!». Ar trebui decorat (el — n. t.) pentru democraţie, deşi în ţară e dictatura lui Ceauşescu… În privinţa socialismului este pentru «socialismul ereditar», pentru «socialismul dinastic». Ne-a spus: «Nu sunt necesare noi modalităţi de cooperare, însă România nu se va pronunţa împotriva utilizării noilor forme de colaborare».

        Fidel a fost mulţumit de întâlnire. El consideră Africa drept «veriga slabă» a lanţului dominaţiei imperialiste, unde trebuie rupt. S-a plâns de slaba înarmare a militarilor cubanezi din Angola. Ne roagă să i-l dăm înapoi, în Angola, pe generalul Kurocikina. Mi-a pus o întrebare: «De ce Papa merge în America Latină, iar Gorbaciov nu?». Iaruzelskii a contribuit cel mai mult. Are o mulţime de probleme, dar este convins că se va descurca. Când eram doar noi doi mi-a spus: mă uit la colegi — îmi spune — şi nimic nu va ieşi din ei. Ceauşescu nu va face nimic din ce am hotărât. Iar ceilalţi, pur şi simplu, nu pot pentru că sunt bătrâni, obosiţi. Haideţi «să tragem căruţa» împreună, eu cu dumneavoastră.

        Kadar nu prea ne-a ajutat de data aceasta cu multe idei. Însă este un om politic înţelept şi maleabil. Cu noi este fără rezerve. Îşi imaginează foarte bine ce îl aşteaptă în ţară. Nu sunt motive de nelinişte. I-am spus: doar SUA vă propun, de facto, să o rupeţi cu URSS, iar atunci vă vor ajuta. I-am făcut o aluzie: vă ajunge să staţi în două luntri. Evaluarea care a dat-o economiei Ungariei, concordă cu a noastră. Cu Husak am avut o bună convorbire. Am dezbătut totul. Era mulţumit când i-am spus că îl sprijinim şi ne-a rugat să-l sprijinim să realizeze cotitura. Mi-a lăsat proiectul raportului său la Plenara CC al PCC. … Vietnamul este o ţară importantă, poporul este puternic; un sprijin de nădejde în planurile noastre strategice.

        Întâlnirea mi-a dat un sentiment de încredere, că putem rezolva problemele şi în URSS, şi în Comunitatea statelor socialiste“.