Adevarul.ro

Mica ciupeală de la locul de muncă era una dintre strategiile dezvoltate de români pentru suplinirea lipsurilor.Mai cu seamă în ultimii ani ai Epocii de Aur, în România se fura tot ce se putea. Pentru uz personal, pentru troc, pentru vânzare, pentru întreţinut relaţii.

Citiţi şi:

• Inventarul meseriilor bune din comunism
• Taximetria în comunism, „fabrică  de făcut bani“

În comunism se fura orice. De la chestii mărunte, yale, lacăte, chei, mosoare de aţă şi săpunuri, până la cărţi, prosoape, tricotaje, fuste de piele şi încălţări. De la cutii cu ness, furouri, furculiţe şi ciorapi, până la hălci de carne înfăşurate în jurul corpului şi căciuli ruseşti din capul purtătorilor.

În comunism se fura de oriunde. Din oraşe şi din sate, din magazine, abatoare şi alimentare, din întreprinderi de toate felurile şi mărimile, din gospodării colective, de pe câmp, din biblioteci, din fabrici de armament sau chiar de pe balcon, cu ajutorul mâţei.

În comunism se fura cu inventivitate şi cu tactici numeroase, cu sau fără înţelegere cu portarul. Iar raţiunile furtului – deşi par multe şi diverse – se subsumează, de fapt, unei direcţii unice: furtul te ajuta să te descurci, să mai rezişti o zi şi înc-o zi.

În anii ’80 furai ca să supravieţuieşti, iar produsul sustras avea multiple întrebuinţări: îl foloseai pentru tine şi familia ta, intra în circuitul trocului şi îl schimbai cu altceva, îl vindeai şi obţineai bani frumoşi pe el sau îl foloseai, pur şi simplu, ca „să cumperi” bunăvoinţa vânzătoarei de la magazin, să amâni încorporarea băiatului sau să deschizi uşa doctorului, să stabileşti relaţii, să le întreţii.

Şi, lucru important, ţineai întotdeauna evidenţa serviciilor: pe cine ai ajutat, ca să te ajute şi el. Ţineai minte. Ca la nuntă: te duceai, dacă venise şi el la tine. 

„cu cravata“

„Furtul intra în rândul strategiilor de supravieţuire. Trebuie să înţelegi cum a fost atunci. Mintea ta era ocupată cu făcut combinaţii. Cum să faci să mănânci, cum să faci să te încălzeşti... Nu băteai dincolo de asta, nu te gândeai la carieră sau la mai ştiu eu ce. Te gândeai cum să faci ca să treci de fiecare zi”, povesteşte Mariana Creţu, 40 de ani, economist.

Şi de furat, să fim înţeleşi, încerca să fure aproape oricine putea, că era sau nu pregătit s-o facă. A rămas, de pildă, printre poveştile amuzante ale unei familii de cadre didactice, poveşti de spus la mesele cu rubedenii în zile de sărbătoare, cea în care soţul s-a dus să fure nişte „mâncare pentru găini“ de la baza de recepţie a cerealelor din localitate... „cu cravata la gât”. „Şi nu dovedeam să umplu găleata şi să vâr grâul în sac din motive de cravată”, îşi aminteşte râzând personajul poveştii.

În proximitatea produselor rare

Mult mai bine pregătiţi pentru furt erau cei aflaţi în sistem, în zona comerţului şi a alimentaţiei publice, unde aveai contact permanent cu produsele rare, dorite de restul populaţiei. Erau la ordinea zilei sustragerile de produse din alimentare, din cantine, din restaurante, din unităţi turistice, din abatoare, aprozare, din toate felurile de magazine sau din întreprinderile de comerţ exterior.

Interesant e, însă, că tacticile de furt se învăţau devreme, chiar din perioada în care, elev fiind la un liceu de specialitate, făceai practică în unităţile comerţului socialist.

Sofia Pricopie, care a frecventat în anii ’80 cursurile Liceului economic nr. 2 din Capitală, spune că „noi, fetele, învăţam de la vânzătoare, în perioadele de practică din timpul trimestrului. De la diverse metode de a fura la cântar până la a desface borcanul cu castraveţi muraţi, a lua doi-trei castraveţi şi a închide la loc. Se fura din orice se putea desface”.

Săptămânile de practică erau esenţiale pentru însuşirea unor „deprinderi”: „Cei care făceau practică în întreprinderi îşi înfăşurau, de pildă, furtunul de duş în jurul piciorului, mai scăpau un robinet printre boarfe, iar paznicul se făcea că-i controlează. Fiecare fura şi vindea ce putea, ca să scoată un ban în plus”.

Spune-mi unde lucrezi...

... ca să-ţi spun ce poţi să furi. Era important, aşadar, ce meserie aveai atunci şi, în calitate de deţinător al respectivei meserii, ce puteai să furi şi cum puteai să foloseşti produsele furate. De la întreprinderile de comerţ exterior se mai scurgeau mostre, de la „Adesgo” se luau ciorapi, de la Fabrica de Inox se luau furculiţe, linguri şi cuţite, de la „Tricotajul Roşu” se luau furouri şi cămăşi de noapte, de la „Tânăra Gardă” se luau diferite categorii de produse, în funcţie de cât de bine erai „înşurubat” în fabrică.

„Care erau mai vechi, mai şefe, puteau să ia şi pulovere, şi perechi de pantaloni, nu le mai controlau portăriţele aşa... Ele puteau să scoată chestii mai mari din fabrică, noi, fetele mai mici, fără prea multă vechime, luam o aţă, o papiotă, în portofel”, povesteşte Ionela Brăteanu, care lucra la „Tânăra Gardă” din Bucureşti în anii ’70.

Olga Zaharia îşi aminteşte ce-i povestea bunica, angajată în ultimii ani ai comunismului la Fabrica „11 Iunie” din Râmnicu Vâlcea: „Era o fabrică de încălţăminte, de pielărie, şi bunica îmi spunea că mai mult în schimburile de noapte se fura. Ziua era paza mai strictă. Şi mai cu seamă în perioadele reci, când puteai să mai pui pe tine o geacă de piele, pe dedesubt. Se luau şi fuste de piele din fabrică, dar şi bocanci. Cu bocancii cum era... Lăsai încălţările tale în fabrică şi ieşeai cu cele noi în picioare”.  

Furtul cu mâţa

Şi mai erau şi cazuri aparte de furt: furtul din balcon,  cu ajutorul unei pisici. Adrian Micu, 40 de ani, din Alba Iulia, povesteşte: „Făceai un fel de ham pentru mâţă, o prindeai cu o sfoară şi o aruncai la etajul 1, pe balcon. Iar ea se prindea cu ghearele de ce întâlnea agăţat pe sârmă: un covor, un prosop, o pereche de pantaloni. După care trăgeai mâţa înapoi cu tot cu pradă”.

Inventar de furturi

Fiecare fura cum putea, de unde putea. Taximetristul fura mii de lei cu „ţaiul şi cablul”, şmecherii făcute cu aparatul de taxat, frizerul vâra şi el bani în buzunar pentru tunsori netrecute prin casă, iar din biblioteci mai „plecau” din când în când cărţi către anticariate. Carmen Druţă, 41 de ani, povesteşte: „A murit cineva din familia Neniţescu şi cărţile acestuia au fost donate Bibliotecii Centrale Universitare.

Şi procedura era aşa: te duceai să le încarci, aduceai cărţile în cutii la bibliotecă, după care urma un lung proces de înregistrare a volumelor. Dar până se făceau hârtiile, dispăreau multe cărţi valoroase, vândute la anticariate sau direct celor interesaţi”. La rândul lor, conducătorii auto de la Întreprinderea de Transport Bucureşti se-apucaseră să fure motorina din vehicule, în timpul crizei de carburanţi din anii ’80. Şi s-a transformat în banc povestea celui care ieşea zilnic de la Fabrica de biciclete de la Tohan cu câte un sac mare pe bicicletă. Paznicii controlau de nebuni sacul, fără să-şi dea seama că bicicleta era cea furată.

Ştiuleţii de porumb, în osia căruţei

Fotografie de propagandă cu ţărani botoşăneni, anii ’50

Furtul era o practică generalizată şi în lumea satului: se furau legume din sere şi din grădinile de zarzavat ale CAP-urilor, se furau de pe câmp baloţi de paie sau de lucernă, se fura „mâncare pentru găini” de la bazele de recepţie a cerealelor.

„Nimeni nu pleca de la bază fără o geantă de grâu sau de floare”, povesteşte Mihai Năut, dintr-un sat din judeţul Galaţi. Şi se fura într-o veselie de la Vinalcool: „Zilnic, fiecare schimb pleca de la serviciu cu bidonaşul de vin, la mica înţelegere cu paza“.

Şi cum ţăranii erau inventivi, se mai făcea şi altceva: „Se luau ştiuleţi de porumb şi se vârau pe osia căruţei.Asta e o ţeavă lungă, pe sub căruţă, de care sunt prinse roţile. Şi ştiuleţii se băgau acolo. Nu intrau prea mulţi, dar tot era ceva“.

Troc, vânzare, „cumpărat“ bunăvoinţă


În multe cazuri, produsele sustrase de la locul de muncă intrau în circuitul trocului („îţi dau asta şi-mi dai asta”) sau se foloseau, pur şi simplu, pentru uzul familiei. Furai alimente ca să-ţi astâmperi foamea. Furai bare de aluminiu ca să faci antene pentru bulgari. Furai agentul termic, adică apa din calorifere, ataşând un robinet, ca să te poţi spăla. Furai ţevi din fabrică şi-ţi improvizai calorifere ca să nu mori de frig. Furai bucăţi de BCA de pe şantiere ca să-ţi faci reşou.

Cum se scotea carnea din abator

În alte cazuri, ce se sustrăgea se vindea. Şi în cazul acesta puteau fi furturi de mici proporţii sau, dimpotrivă, furturi mari şi bine aranjate, circuite care se sudaseră în timp. „La carne s-au dat tunuri mari”, e categoric Marian Dumitrescu, fost taximetrist, care avea mulţi clienţi din zona comerţului.

Pe care îi ducea acasă, în miez de noapte, cu teşchereaua plină cu bani, după ce făcuseră diferite învârteli cu mărfuri, netrecute prin casă. În volumul „Cealaltă jumătate a istoriei”, Stela Dragota povesteşte: „A, se fura de la abator, c-avea soţul meu un coleg şi ne povestea ăla, eu n-am vrut să-l cred, că pleacă muncitorii de la abator încinşi cu hălcile de carne pe ei sau că vin cu camioanele de le cântăreşte la intrare şi pun pietre de zece kile şi dup-aia pleacă cu porcii de zece kile”.

În multe dintre cazuri, însă, produsele sustrase aveau un scop foarte clar. Să rezolve probleme. Duceai la doctor, dar duceai şi la ICRAL, că de cantitatea atenţiilor depindeau calităţile viitoarei tale locuinţe: „Cât muşchi file am cărat eu la ICRAL, că ăştia dădeau casele. Ditamai pleştile de muşchi file, pulpe, ficăţei, că prima dată îmi dăduseră la etajul 10 şi până la urmă am primit la 7”, spune Tudorina Băbănău, fostă vânzătoare la alimentară. 

Curtai vânzătoarea de la alimentară

Şi se mai foloseau pentru ceva acele mărfuri pe care le luai de la locul de muncă: erau pe post de dar, de suvenir, de spărgător de gheaţă. Cu ele curtai vânzătoarea de la alimentară, să fie şi ea atentă cu tine. Cadourile aveau funcţia de intermediar: deschideau uşi, câştigau bunăvoinţa, te apropiau de un pachet de unt sau de un pui.

Fostă vânzătoare la alimentară, Tudorina Băbănău povesteşte că oamenii veneau la ea cu diferite daruri: cu prosoape, sprayuri şi săpunuri („aveam şifonierul plin cu săpunuri”), cu ness, cafea, eşarfe, seturi de tacâmuri şi furouri.

„Fiecare aducea câte ceva de pe unde lucra. Că oamenii n-aveau timp să stea la cozi. Îmi dădea cutare nu ştiu ce, iar eu îi ziceam să vină la o oră anume, să îşi ia puiul, salamul, după ce se termina balamucul. Dacă maşina cu marfă venea la 5.00, eu îi ziceam să vină la 6.30 sau la sfârşitul programului.”

Bun, bun, şi cum oprea produsele? Nu o vedea nimeni că le doseşte? „Şeful de magazin nu ne vedea, că mai stătea şi la birou. Ideea era să nu te vadă cei care stăteau la coadă. De oprit, opream şi ascundeam pe sub frigidere, prin instalaţiile de gheaţă, şapte salamuri, cincisprezece pachete de unt. Mai intrau în magazin, cu şeful, câte trei-patru-cinci inşi din coadă, să controleze, dar nu ştiau ei pe unde puneam noi. Controlau şi plecau“. 

Din „Scînteia“, 6 august 1989

Telegrama minerilor

„Scînteia” publică, în ediţia din 6 august 1989, o telegramă adresată lui Ceauşescu de participanţii la adunarea festivă consacrată sărbătoririi „Zilei minerului”. Din telegramă aflăm, de pildă, că „mineritul din Valea Jiului a cunoscut prefaceri fără precedent”, că „s-au îmbunătăţit substanţial munca şi viaţa minerilor” sau că a sporit „considerabil” productivitatea muncii în abataje.

Copiii ţării, în „Scînteia“

„Marea grijă a ţării pentru copiii ţării”, titrează oficiosul, cu litere majuscule, pe prima pagină, fără să ţină cont de repetiţii. Articolul inventariază ce anume fac copiii României în timpul vacanţei de vară şi, mai precis, ce face statul pentru ei. Aflăm, astfel, că peste 430.000 de preşcolari, elevi şi studenţi se află „în cele 300 de tabere de odihnă, colonii, tabere tehnico-aplicative şi pe discipline de învăţămînt“.

Economii de metal

„Concomitent cu eforturile întreprinse pentru extragerea unor cantităţi tot mai mari de ţiţei, la Schela de Producţie Petrolieră Videle se acordă o atenţie deosebită gospodăririi judicioase a resurselor materiale şi tehnologice”, scrie oficiosul în pagina 4. Aflăm, de pildă, că în primele şapte luni ale anului fuseseră introduse în circuitul productiv, „prin recondiţionare”, piese şi ţevi de extracţie cu o valoare de peste 10 milioane de lei.

Operă românească

„Scînteia” din 6 august 1989 dedică o pagină întreagă metroului bucureştean, „operă în întregime românească”. Avem de-a face cu un articol laudativ, se înţelege: „Din peste 120 de oraşe de pe Terra care au metrou, doar 7 l-au construit cu forţe exclusiv proprii. Între acestea se numără şi Capitala României socialiste – Bucureştiul”.