Adevarul.ro

Colectivizarea a condus la pierderea ataşamentului ţăranului faţă de pământ.  La sfârşitul acestei luni se împlinesc 47 de ani de la încheierea procesului de „transformare socialistă a agriculturii”.

Aici, pâlcuri-pâlcuri de ţărani în costume populare lângă o masă plină cu flori. Dincolo, mâini ridicate în aer, salutând voioase întemeierea unei gospodării agricole colective. În altă fotografie, o familie de ţărani, el cu pălărie înaltă, ea cu basma neagră, semnând că sunt de acord să-şi dea pământul la „colectiv”.

 Într-o alta, firmele gospodăriilor colective, cu nume sovietice şi grăitoare: „Ogorul roşu”, „1907”, „Victoria Socialismului”. Propaganda comunistă a făcut toate eforturile să arate ţării în general şi sătenilor în particular că intrarea în colectiv, „transformarea socialistă a agriculturii” în termenii oficiali, e „calea de urmat”. Şi singura, de altfel.

Calea către marea gospodărie agricolă colectivă, aşa cum ne învaţă Partidul, aşa cum au făcut ţăranii sovietici de au scăpat pentru totdeauna de jaful chiaburilor şi de mizerie”, după cum se precizează în articolul cu nume lung şi moralizator din „Scînteia” anului 1949: „Cu pământul fărâmiţat, muncind de unul singur, nu poţi scăpa de sărăcie şi de jaful chiaburului”.

În spatele frumoaselor imagini aranjate, realitatea era cruntă. Bătăi, schingiuiri, ameninţări şi felurite constrângeri, zeci de mii de arestări, deportări, şi chiar execuţii sumare în sate ale unora dintre ţărani, ca să servească drept exemplu. Şi printre toate, aproape o sută de revolte ale ţăranilor împotriva colectivizării, semn că nu s-au lăsat atât de uşor doborâţi de sistem. „Naţionalizarea s-a făcut într-o singură zi. Colectivizarea agriculturii a durat, însă, treisprezece ani”, spune Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului.

Cuvântul „colectiv”, iniţial tabu în sate

Dar despre colectivizarea nu s-a zis nici „pâs” în satele româneşti până la sfârşitul anilor ’40. Căci ţăranul român ştia ce e acela colectiv, de când, cu arma-n mână, în război, văzuse cu ochii lui sărăcia lucie din colhozurile sovietice.

Aşa că ţăranilor n-au aflat de proiectele autorităţilor decât aşa, sub formă de zvon, deşi în planul de comunizare al României, predat Anei Pauker de o delegaţie de activişti sovietici pe 7 martie 1945, scria negru pe alb: „Micile gospodării ţărăneşti trebuie desfiinţate pentru a-i lipsi pe ţăranii mici proprietari de maşini şi de vite; aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul colectivist”.

Iar Directiva NKVD 003/1947 prevedea: „Politica faţă de gospodăriile ţărăneşti va urmări să facă proprietatea particulară nerentabilă.

După aceea trebuie începută colectivizarea. În cazul în care, din partea ţăranilor ar interveni o rezistenţă importantă, trebuie să le fie redusă împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor”. Căci cotele au fost, până la urmă, un instrument foarte puternic de supunere a ţărănimii, în vederea apropiatului proces de colectivizare.

Nu dădeai cotele, erai „sabotor”

Până acolo, însă, ca să nu dea de bănuit şi ca să răspundă promisiunilor făcute ţăranilor în timpul războiului, prin reforma agrară din martie 1945 au fost împroprietările 900.000 de familii de ţărani. Semnele rele au început să se simtă încă din luna iulie a aceluiaşi an, când s-au instituit cotele de produse agricole, cantităţi din recoltă, pe care ţăranii trebuia să le predea statului „pentru hrana populaţiei muncitoare de la oraşe şi pentru plata despăgubirilor de război”.

An de an, cotele se măresc şi se diversifică: sătenii trebuie să predea cereale, carne, lapte, legume, în funcţie de suprafaţa cultivată, de numărul de animale pe care îl aveau, de productivitatea terenurilor pe care le deţineau. „Au fost impuse cote progresive în funcţie de cantitatea de pământ pe care o aveai”, spune Romulus Rusan. Uneori, cotele datorate statului depăşeau chiar recolta ţăranului, iar alteori „se ajunsese să se impună cotă de lapte la unul care n-avea vacă.

Sau cotă de lână. Sau cotă de carne. Dacă era ţăranul înstărit îi cereau de toate. Şi de multe ori omul trebuie să se ducă să cumpere ca să aibă de unde să dea cota”, mai spune Rusan. „Am mers în Sighet şi am cumpărat fasole de pă piaţă, ca să completez cota. Da’ tăt n-am completat-o tătă, că n-am fo’ în stare, că n-am avut atâta recoltă”, povesteşte Alexandru Drincă din Bârsana în volumul „Colectivizarea în Maramureş”. 

Nu dădeai cotele, erai trimis în judecată pentru „sabotaj” şi ajungeai fie la închisoare, fie la muncă forţată. În „Scînteia”, situaţia era roz. Sunt citaţi ţărani mulţumiţi că dau statului din recolta lor. „Ceea ce dau, e din toată inima”, se zice că ar fi spus Ludovic Marosinski din comuna Biled, judeţul Timiş, iar Pop Aron nu e mai prejos: „Doar nu m’oi apuca să înşel Statul...”.

Revenind la realităţile satului, o hotărâre de guvern din 26 februarie 1950 interzicea producătorilor agricoli să comercializeze produsele pe piaţă, dacă nu prezentau dovada predării cotelor, care au existat până în 1956-1957.

„Scînteia”, activiştii şi difuzoarele

Ţinut o vreme la secret, planul de colectivizare a fost făcut public în 3-5 martie 1949. La Plenara CC al PMR s-a decis, fără discuţii, „transformarea socialistă a agriculturii”, un proces complex care includea înfiinţarea gospodăriilor agricole colective, dar şi „îngrădirea chiaburilor” cu chip „veninos şi hrăpăreţ”, a ţăranilor înstăriţi din sate care reprezentau un pericol pentru planurile partidului.

Nicio colectivitate ţărănească n-a privit însă hotărârea de la centru cu ochi buni. Cunoscută fiind starea de spirit a ţăranilor, în sate a debutat o campanie deşănţată pentru colectivizare, desfăşurată prin intermediul activiştilor, a oficiosului şi a difuzorului, ce se-auzea pe fiecare uliţă şi în fiece casă.

Potrivit informaţiilor din expoziţia „Ţăranii şi comunismul”, „difuzorul a devenit un fel de membru al familiei înţelept, menit să impună ţăranilor un anumit fel de a simţi şi a gândi”. „Ilenuţa tractorista”, „Ară badea cu tractorul”, „Hai să facem o gospodărie colectivă şi la noi în sat” erau şlagăre şi refrene la modă în anii aceia, în lumea satului. Oficiosul nu se lăsa nici el mai prejos.

Constituirea unei gospodării agricole colective în comuna „30 Decembrie” (azi 1 Decembrie), judeţul Ilfov, în 1960

După ce redă integral Rezoluţia Plenarei CC al PMR din martie 1949, „Scînteia” nu mai pridideşte să publice articole mobilizatoare. „Asta-i calea, măi fraţilor”, se intitulează un articol din 23 martie, care cuprinde puncte de vedere ale ţăranilor săraci şi mijlocaşi din comuna Ciolpani, judeţul Ifov, cu privire la colectivizare. Altă categorie de articole ridică în slăvi exemplul sovietic, URSS-ul fiind, precum se ştie, „ţara în care se construieşte socialismul”.

Cât îi priveşte pe activiştii cu „munca de lămurire”, ţăranii se fereau de ei ca dracu’ de tămâie.„Foarte mulţi oameni din sat, când auzea că vine comisia cu colectivizarea, parcă era şi râsul curcilor, că se ascundeau. (...) s-a ascuns unu’, Coman, s-a ascuns într-un butoi”, povesteşte Ioana Rotaru, din satul vrâncean Cândeşti, în volumul  „Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind”.

Primele gospodării colective, în iulie 1949

Pe acelaşi ton entuziast e prezentat în „Scînteia” măreţul eveniment al înfiinţării primelor cinci gospodării agricole colective din RPR, în 24 iulie 1949, „zi de răscruce pentru ţărănimea muncitoare din ţara noastră”. Oficiosul precizează clar: ţăranii sunt cei care au cerut Comitetului Central al PMR şi Guvernului să se înfiinţeze gospodării colective în satele lor, iar comuniştii le-au făcut această favoare.

Primele gospodării colective au denumiri grăitoare:  „Tractorul Roşu”, comuna Luna de Jos (Cluj), „Ogorul Roşu”, comuna Laslea (Târnava-Mare), „Zorile”, comuna Turnişor (Sibiu), „Drum Nou”, comuna Zăbrani (Arad), „Victoria Socialismului”, satul Răşcani, comuna Draxeni (Vaslui).

Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, spune că primele gospodării colective au fost făcute în satele părăsite de saşii deportaţi. „Bieţii saşi au fost deportaţi în Rusia în 1945. Când s-au întors de-acolo şi-au găsit casele ocupate şi pământurile colectivizate”.

Articole-tip în oficios

Imaginile din satele cu gospodării colective nou înfiinţate sunt pitoreşti: „Vântul, care adie dinspre răsărit, înfioară lănciile porumbului şi steagul roşu înălţat deasupra fostului conac boeresc din Căldăreştii Buzăului”, „Puzderia de steaguri aninate pe acoperişul fostului conac boeresc flutură în soarele dimineţii. Râd feţele oamenilor din Pechea-Covurlui, ca şi inimile lor”.

Festivităţile de înfiinţare a G.A.C.-urilor sunt prezentate ca şi cum ar fi evenimente marcante în lumea satelor, iar textele abundă în personaje-tip: ţăranul bătrân care a luptat pentru pământ în 1907, nepoţica pentru care îşi dă tataia pământul la colectiv, familia care hotărăşte să intre în G.A.C. ca să asigure copiilor un viitor fără griji, ţăranul român care a vizitat un colhoz sovietic şi e gata să certifice că spice de grâu aşa de bogate ca în URSS el n-a mai văzut, ţăranul nehotărât care ajunge în cele din urmă la concluzia că G.A.C.-urile reprezintă viitorul satului.

Pe 27 iulie 1949, „Scînteia” anunţă apariţia primelor GAC-uri

În fiecare caz aflăm că gospodăria colectivă s-a instalat în conacul unui fost moşier, că va primi sprijinul statului şi că a primit deja numeroase unelte de la muncitorii fabricilor din judeţ. Şi mai aflăm şi că chiaburii, „exploatatorii din sate”, au încercat prin toate metodele să-i facă pe ţăranii săraci şi mijlocaşi din sate să nu-şi dea pământurile la colectiv.

Sau că atunci când chiaburii au încercat să intre şi ei în colectiv, restul ţăranilor i-a alungat fără prea multe discuţii. Şi mai aflăm şi că gospodăriile au fost întemeiate de „ţărani muncitori români, maghiari şi ţigani”, fără deosebire.

„Te ducem la Canal!”

Dincolo de imaginile şi textele frumoase din „Scînteia”, numeroase presiuni şi constrângeri s-au aflat în spatele semnăturilor de intrare în colectiv. „Era o cameră la primărie... ziceai că-i măcelărie”, îşi aminteşte Pop Roibu din Ieud, Maramureş. Aşadar, bătăi, schingiuiri, ameninţări cu Canalul, cu probleme ale copiilor la şcoli şi cu eliminarea lor din facultăţi, cu datul afară din serviciu, şi, mai grav, arestări şi execuţii, ca să se sperie lumea.

Canalul, dat în lucru în 1949, reprezenta ameninţarea supremă. În genere, însă, se începea cu discuţiile „cu binişorul”, cu lămuririle îndrumătorilor de la raion, oameni scoşi din producţie, nepregătiţi pentru această sarcină.

Dacă ţăranul nu dădea semne că ar fi receptiv, se trecea la represalii. Romulus Rusan punctează: „Îi băgau noaptea în nişte maşini cu geamuri vopsite în negru şi-i plimbau în jurul satului spunându-le: «ai să vezi tu că ajungi la Canal» sau «te ducem şi te aruncăm în Dunăre. Semnezi?», «Semnez». Dacă nu acceptau nici aşa, îi obligau cu armata, cu miliţia. Dacă se răsculau, veneau trupele şi înconjurau comuna”.

Colectivul şi cotele, în folclorul local

În ciuda campaniei aprige pentru colectivizare, până la sfârşitul anului 1949 nu se înfiinţaseră în RPR decât 56 de gospodării colective. Ritmul colectivizării nu s-a înteţit foarte mult nici în următorii ani: până la sfârşitul lui 1953, de pildă, nu erau decât 1.997 de G.A.C.–uri în toată ţara, iar problemele satului intraseră deja în folclorul local, potrivit informaţiilor din expoziţia „Ţăranii şi comunismul”, găzduită de Muzeul Satului din Bucureşti: „Stalin şi cu Ana Pauka/Ni-o muls oile şi vaca/ Stalin de coarne o ţine/Ana Pauka o mulge bine”.

Refuzul de a intra în colectiv a fost urmat de zeci de mii de arestări. Potrivit lui Romulus Rusan, Dej a recunoscut mai târziu că în perioada 1949-1951 au fost nu mai puţin de 80.000 de ţărani arestaţi din motive de nepredat cote şi rezistenţă la colectivizare.

La aceştia se adăugau, potrivit unui document al Procuraturii, alţi 90.000 de săteni condamnaţi de judecătoriile civile locale pentru „delicte de drept comun”: refuzul de a ieşi la lucru, nedezmiriştiri, furtul din avutul obştesc, etc. Pentru că ţăranii erau în continuare potrivnici ideii de gospodărie colectivă, din septembrie 1951 se introduce varianta „întovărăşirilor”, ca formă de tranziţie spre colectiv, iar în mai 1952, Dej scapă de Ana Pauker, acuzată, alături de Vasile Luca şi Teohari Georgescu, de „deviere de dreapta”.

Ana Pauker e învinuită de abuzurile din prima etapă a procesului de colectivizare. Şi tot acum, în 1952, Dej decide să elibereze temporar mii de ţărani arestaţi „pe perioada muncilor agricole”, că nu mai avea cine să lucreze pământul.

Finalul colectivizării, în aprilie 1962

Ofensiva pentru colectivizare e reluată în forţă după ce, în 7 noiembrie 1957, Constanţa e declarată „prima regiune complet colectivizată”, ca să coincidă şi să aniverseze cea de-a 40-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste. Din acest moment organizaţiile regionale de partid fac tot ce se poate ca să ajungă la „performanţele” Constanţei. Oficial, colectivizarea a fost declarată încheiată la plenara din 23-25 aprilie 1962. Dej spunea atunci că 93,4% din suprafaţa agricolă a ţării fusese colectivizată, iar 3.201.000 familii intraseră în gospodării colective.

„Nu se ştie dacă acest procent e real, foarte multe au fost raportări false”, spune Romulus Rusan. Cert e că, peste câteva zile, pe 27 aprilie 1962, are loc o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale care celebrează finalul colectivizării la nou înfiinţatul pavilion expoziţional Romexpo. Fost ziarist la „Scînteia”, Romulus Căplescu precizează: „Pavilionul expoziţional a fost inaugurat chiar atunci, cu prilejul încheierii colectivizării. Au fost aduşi la festivitate 11.000 de ţărani, cât se spunea că au fost ucişi în răscoalele de la 1907”.

„Comunismul a distrus ţărănimea”

Ce a însemnat colectivizarea pentru satul românesc asta s-a văzut mai târziu. „A dispărut ataşamentul ţăranului faţă de pământ”, spune Romulus Rusan. Ţăranii au abandonat satele şi au migrat la oraş lăsând muncile pe seama femeilor şi bătrânilor şi strângerea recoltelor pe seama celor veniţi în practică.

„Bărbaţii au plecat la oraş, s-au făcut portari la blocuri, muncitori în construcţii, după care Ceauşescu a făcut o industrializare forţată şi i-a adus în oraşe cu familii cu tot. S-au făcut blocuri, într-adevăr, dar pe urmă s-a văzut că nu mai era curent, nu mai erau gaze, nu mai era mâncare. Au devenit o populaţie defavorizată în masă. Comunismul a distrus ţărănimea”.

„În realitate, colectivizarea a fost un insucces economic, chiar un faliment. Pentru că luând ţăranului pământul s-a pierdut ataşamentul esenţial al acestuia faţă de agricultură. Întrucât se desfăşura şi industrializarea, ţăranii au migrat la oraş pierzându-şi identitatea”, Romulus Rusan, Directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului.

Din „Scînteia“, 30 Aprilie 1989

Unitatea întregului popor

Capul de ziar, scris cu litere roşii, vorbeşte de „unitatea de nezdruncinat” din jurul tovarăşului, unitate ce va fi sângeros infirmată în decembrie 1989. „Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregului popor în jurul partidului, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, sună îndemnul cotidianului de partid.

Partid - Popor

Sub lozinca „un singur gând, o singură voinţă”, ziarul reia paragrafe dintr-o cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu, în care se amintea şansa cetăţenilor de atunci de a vedea realizându-se o societate socialistă: „I-a revenit partidului nostru cinstea şi misiunea istorică de a realiza, în cîteva decenii, acest vis al multora, al poporului nostru – viitorul de aur al României”.

Activitate revoluţionară

Ziua Internaţională a Muncii este încă un prilej de a se vorbi în „Scînteia” despre activitatea revoluţionară a soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu. Pe secretarul general al partidului, „Scînteia” îl descrie ca fiind în 1939 un tânăr militant comunist ce se bucura de „largă preţuire în rândul tovarăşilor săi”.

Dreptul la muncă

Dreptul la muncă, pe care comuniştii îl transformaseră în obligaţia de a munci, este subiectul unui grupaj din pagina a doua a „Scînteii”. În termenii ziarului, „Dreptul la muncă este şi înalta îndatorire patriotică a fiecărui cetăţean de a participa activ la înflorirea patriei, la ridicarea ei pe noi culmi de civilizaţie şi progres, la dezvoltarea liberă, independentă”.

Două noi grupuri energetice pe Olt

Uzina Electrică Slatina pune în funcţiune două noi grupuri energetice pe Olt, la hidrocentralele de la Drăgăneşti şi Frunzaru. Fiecare dintre ele are o capacitate de 13,25 MW, ceea ce înseamnă, spune „Scînteia”, că „Oltul energetic va pompa în sistem 273 MW”.

Premieră tehnică

Două noi produse au fost omologate la Marghita, Bihor, în întâmpinarea zilei de 1 Mai. Este vorba de două centre de frezare inaugurate la Întreprinderea de Maşini-Unelte, pe baza proiectelor unor cercetători de la Bucureşti, se mai spune în ziar.

Fruntaşii de la vase emailate

Întreprinderea de Vase Emailate Focşani, deţinătoarea locului I în cadrul întrecerii pe ramură (articole casnice), anunţă un nou record în producţie. Motiv pentru corespondentul de la „Scînteia” să exclame admirativ: „Fruntaşii, tot fruntaşi!”.