Adevarul.ro

Pentru cei mai mulţi bucureşteni, la ora 22.00 se stingea lumina. Pentru alţii, programul de-abia începea.Prostituţie, bişniţă, ore petrecute în baruri de noapte, jocuri de noroc, întâlniri pentru uitat la video, dar şi somn, mult somn. Acesta era Bucureştiul noaptea, în anii ’80.

Un lucru e clar: în comunism, lumea se ducea devreme la culcare. Din motive diverse, mai toate specifice regimului. În primul rând că se sfârşea programul la televizor: apărea mira pe ecran şi gata, la revedere, noapte bună.

Citiţi şi:

• Bucureşti: La o bere rece într-un fost bordel
• Italia: prea multă micro-prostituţie on-line
• Galati: Drogurile şi prostituţia merg mână în mână
• Prostituţie pe podium
• "Căminul 1-2", bordelul de la Medicină

Când se lua lumina, era şi mai şi: cât să stai cu lampa sau cu lumânarea?! Închideai ochii şi te rugai s-adormi. Şi-apoi, dacă intrai în schimbul întâi la fabrică şi te păşteau amenzi dacă întârziai, cum să-ţi permiţi să stai cu ochii pe pereţi?

Şi iarna, când frigul din apartamente era de neîndurat, nici nu ştiai ce să mai pui pe tine, pe sub plapumă, ca să adormi mai repede şi ca să uiţi de viaţa ta în Epoca de Aur.

Hotărât lucru, pe la orele 22.00-23.00, cartierele-dormitor ale Bucureştiului se cufundau în tăcere. În alte locuri-însă, în zonele centrale ale Capitalei, în căminele studenţeşti, pe anumite străduţe, forfota de-abia atunci începea.

Cine muncea noaptea

Noaptea, străzile adormite ale Capitalei erau animate doar de taxiuri. Căci în anii comunismului prea puţine maşini particulare circulau la ore înaintate prin oraş. „Taxiurile erau suverane pe timp de noapte”, e categoric Marian Dumitrescu, taximetrist în Epoca de Aur.

„Când se termina programul restaurantelor era, evident, nevoie de taxiuri, că nu mai circula transportul în comun. Se închideau Cina, Ambasador, Melody Bar, Athénée Palace... Vă daţi seama ce era pe Magheru, când ieşea toată lumea... Nici n-apucai să ajungi în faţa restaurantului, taxiul se ocupa din intersecţie”.

Şi în afară de clienţii restaurantelor şi ai barurilor de noapte, mai erau şi o serie de angajaţi care trebuiau să fie duşi la casele lor. Şi dacă aceştia mai făcuseră şi nişte învârteli în timpul zilei cu marfa cutare, produsul cutare, e lesne de înţeles că nu se puteau duce acasă pe jos, cu buzunarul plin cu bani. Dumitrescu povesteşte:

„Erau cei care lucrau la unităţile de comerţ. Şi stăteau noaptea pân’ la 3 să facă monetarul. Şi cu ce să plece ei acasă, la ora 3, când câştigaseră o groază de bani?! Că-n timpul zilei făcuseră tot felul de afaceri cu sucuri, siropuri şi-ngheţate, netrecute prin casă”.

„Fetiţele”, grosul clientelei

Dar grosul clientelei taximetriştilor în timpul nopţii îl reprezentau „păsările de noapte”, prostituatele. Care ieşeau în câmpul muncii când se înnopta şi părăseau scena la primele ore ale dimineţii. „Fetiţele foloseau taxiul la greu pentru racolat”, spune Marian Dumitrescu, fost taximetrist, care ştie o sumedenie de poveşti despre prostituatele Bucureştiului, în timpul comunismului.

Prostituţia era interzisă, dar avantajele depăşeau riscurile: se câştigau bani buni din toată povestea, de vreme ce clienţii fetelor erau străinii veniţi cu afaceri în România. „O sută de dolari noaptea, că nu era inventat euro pe atunci”, râde pe sub mustaţă Marian Dumitrescu. Acesta era tariful unei prostituate de lux, că mai erau totuşi, în partea de jos a scării sociale, şi fete care cereau doar 25 de lei pe întâlnire. „Ultimele erau vai de mama lor, vă daţi seama, că de la 25 de lei la 100 de dolari era o diferenţă. Dolarul era 21 de lei la schimb şi 75 de lei la negru într-o perioadă”.

Şi dacă fetele câştigau bani frumoşi, taximetriştii erau şi ei fericiţi că aveau parte de cliente care lăsau întotdeauna bacşiş. Traian Huru, şi el fost taximetrist, îşi aminteşte: „Şoferii ştiau adresele fetelor şi se băteau să prindă cursele astea. Că erau curse foarte bune. Fetele dădeau peste aparat, stăteai după ele, «aşteaptă-mă aici», serviciul era foarte bine retribuit”. Marian Dumitrescu adaugă: „Ştiam toţi care erau clienţi buni, în funcţie de adresă, că o auzeam prin staţie”.

Ilarie Chendi, Gramon, Barierei, Plevnei...

O adresă bună era, în mod categoric, Ilarie Chendi nr. 19. Marian Dumitrescu povesteşte: „Dacă auzeai pe staţie Ilarie Chendi 19, ştiai că acolo era Lavinia”. Lavinia, povestesc vechii taximetrişti, era una dintre prostituatele foarte bine cunoscute ale Bucureştiului.

„Pe Ilarie Chendi era casa ei. De acolo pleca unde avea treabă şi tot acolo se întorcea”. Dar mai erau şi alte adrese de unde se făceau frecvent comenzi la taxi şi pe care şoferii le ştiau ca fiind adresele de unde plecau fetele la întâlnire sau unde mai duceau clienţi străini: Gramon 15, Plevnei 14, Bucureştii Noi 170, Barierei 19...

„Gramon era în zona Pieţei 11 iunie, astăzi Piaţa George Coşbuc, iar Barierei 19 era în Plevnei, dincolo de Spitalul Militar”, îşi aminteşte Marian Dumitrescu. O legendă spune că prostituate ai fi putut găsi, dacă ştiai cum să întrebi, şi la restaurantul „Cireşica” de pe bulevardul Regina Elisabeta. „Aşa umba atunci un zvon, că te duci şi spui că vreo prăjitura cutare – era o denumire cod – şi că te bagă în spate, la fete”, povesteşte Sorin Popa.

Lavinia, „Pisica”, „Doleanca”

Şi deşi nu mai asociază adresele cu numele, figurile prostituatelor şi anumite întâmplări legate de ele le-au rămas în minte foştilor taximetrişti: „Lavinia avea cam 40 de ani în anii ’80, era brunetă, dar vopsită blond, şi mai plinuţă”, „Carmen era şi ea mai plinuţă, roşcată şi cu părul cârlionţat”, o altă Carmen „era brunetă, că erau două Carmen printre cele cunoscute”, „mai era şi una, Pisica”, şi mai era şi Adriana – „Doleanca”, despre care se ştia că se culcase la un moment dat şi cu Nicuşor Ceauşescu.
 
Prostituţia în comunism, în hoteluri

Interior de cameră de hotel, Bucureşti, 1982

Bun, bun, şi cum acţionau fetele? Unde se întâlneau cu clienţii? Potrivit foştilor taximetrişti, case de toleranţă în adevăratul sens al cuvântului nu mai existau în Bucureştiul comunist, că era interzis. Aşa că, dacă se stabilea în avans o întâlnire, fetele plecau de la casele lor înspre hotelurile mari ale Capitalei.

„În comunism, prostituţia se făcea mai mult prin hoteluri”, confirmă Ioan Părăială, sectorist în zona centrală a Capitalei în anii ’80. „Şi taximetriştii ştiu ce şi cum, pentru că ei le cărau pe fete de colo colo. Dar era greu de pătruns în hotel dacă n-aveai o relaţie, pentru că trebuia să fii trecută în registru”, mai spune el.

Marian Dumitrescu, fost taximetrist, nu se abţine să nu remarce: „Prostituţia era interzisă şi atunci, ca şi acum. Cu toate acestea, toată lumea îi deschidea uşa Laviniei şi se apleca, atunci când intra ea la Intercontinental”. Fetele stabileau întâlniri cu străini, dar nu mergeau oriunde: „Le duceam la Inter, la Hotel Bucureşti, la Athénée Palace, hotelurile astea care erau spuma spumelor, unde nu intra oricine. Dar ele intrau fără probleme. Iar dimineaţa, de la hotel, fata făcea comandă de taxi. Ori vorbea cu taximetristul care o adusese, să vină la 3, la 4, să o ia. Şi taxiul venea, o lua şi o ducea acasă”.

Relaţii cu Securitatea?

Traian Huru, şi el fost taximetrist, povesteşte: „La Inter, spre exemplu, erau fete care erau cunoscute de cei din Securitate şi care intrau fără probleme. Noi nu aveam acces în hotel, dar ele intrau. Eu când am urcat odată la etajul 21, am urcat cu inima strânsă... Poate şi ele, mai departe, culegeau nişte informaţii. Mă rog, pe noi nu ne interesa”.

Povestea pare mai mult decât plauzibilă dacă stai să te gândeşti că, în anii aceia, fiecare hotel şi fiecare local mai cu pretenţii erau supravegheate de câte un ofiţer de Securitate. „Nu spun că le cunoşteam noi, taximetriştii, dar le cunoşteau categoric şi organele. Probabil că dădeau informaţii, din moment ce aveau de-a face cu străini”, spune Marian Dumitrescu.

De ochii lumii, prin hoteluri se mai făcea şi câte o razie. „Dar a doua zi fetele erau la loc. Şi oricum, miliţienii nu prea aveau acces la astea tari, la astea cunoscute. Că dacă se lua cineva de una cunoscută, îl raporta la un superior şi vai de mama lui era”.

Pacepa confirmă

Într-un articol publicat recent în „The Sunday Times”, Ion Mihai Pacepa declara că în toate ţările comuniste „au fost folosiţi ca spioni atât femei, cât şi bărbaţi care practicau prostituţia” şi că Departamentul de Informaţii Externe pe care îl conducea „excela în acest domeniu”.

Potrivit lui Pacepa, „Pregătirea era individuală şi se făcea în case speciale, dotate cu microfoane şi camere video. Dar aceştia nu erau agenţi obişnuiţi. Erau, în cea mai mare parte, «ilegali», recrutaţi pentru abilităţile lor particulare, cele mai importante fiind legate de organele sexuale”.

Taxiurile, la racolat

Şi dacă nu erau întâlniri bătute în cuie de dinainte, prostituatele, chiar şi cele de lux, ieşeau la racolat clienţi. Clienţi străini, se înţelege. Iar „lipeala” se făcea în restaurantele şi barurile de noapte ale Bucureştiului sau pe stradă. Caz în care taxiul avea un rol extrem de important. Marian Dumitrescu povesteşte:

„Unele ieşeau mai devreme în oraş, pe la 8-9, iar altele care erau aşa, mai obosite, ieşeau pe la 12-1, aproape de sfârşitul programului la restaurante”. Vorbim, se înţelege, de restaurantele faimoase din centru, unde veneau să mănânce străinii aflaţi în Bucureşti: Ambasador, Cina, Lido, Athénée Palace... „Pe-aici îşi făceau ele veacul. Toată lumea le cunoştea, dar ele n-aveau treabă cu activitatea restaurantului”.

Dumitrescu detaliază: „Şi dacă nu se cuplau în restaurant, dacă nu se făcea lipeala în interior, fetele ieşeau pe stradă la agăţat. Luau un taxi, taxiul mergea încet, fetele coborau geamul şi le auzeam noi, din faţă, de la volan: «Speak English?». În engleză sau în italiană. Şi ne învârteam cu maşina pe aici, prin centru, prin faţa restaurantelor. Să zicem că un străin era cazat la Athénée Palace, dar servea masa la Ambasador, că îi plăcea lui programul acolo. Şi de la restaurant, de unde mânca, până la hotel era întrebat de fete. Se-ncrucişau taxiurile la ora aia, pe lângă trotuar. Şi fetele: «Mai ia-o şi pe strada asta, şi pe cealaltă... Uite unul!» şi tot aşa”.

Japonezi, austrieci, elveţieni

Iar fetele aveau şi preferinţe: „Fetiţele noastre după japonezi alergau. Că erau cu bani, că erau culanţi... Şi după austrieci, elveţieni şi nemţi. Şi ei erau căutaţi pentru bani. Francezii, nu prea, că erau mai zgârciţi”.

Şi mai era ceva: în afară de ajutorul dat la racolarea clienţilor, unii taximetrişti ştiau să-i ducă pe cei interesaţi direct la locul faptei. Marian Dumitrescu povesteşte: „Au venit şi la mine să îi duc undeva, la fetiţe, dar eu nu m-am complicat cu chestia asta, n-am zis niciodată: «Te duc eu la cineva» sau să îi zic unei fete: «Uite, am şi eu un client».

Nu. N-am intrat în combinaţii de genul ăsta. Dar dacă a fost clienta mea şi mi-a zis «opreşte aici să vorbesc şi eu cu cutare», am oprit, au vorbit şi ce au făcut după aceea, treaba lor. Dar sută la sută aveam colegi care ştiau unde să-i ducă pe clienţi. Dar duceau doar acei taximetrişti cu care fetele aveau o relaţie mai specială şi care mergeau pe mâna lor. Dar şi ei ştiau adrese de mâna a a doua, nu îi duceau la prostituate de lux, că nici ele n-ar fi vrut să te duci cu oricine”.

Cămine studenţeşti şi case închiriate cu ora

Din spusele celor contemporani cu întâmplările, pe lângă hoteluri şi adrese la care ştiai că locuiesc prostituate, mai exista şi posibilitatea închirierii unor case pentru anumite perioade de timp: „În zona Gării de Nord existau câteva case care se închiriau cu ora. Am dus şi eu câţiva clienţi acolo. Gara rămâne în stânga, mergi pe Calea Griviţei şi, undeva în dreapta, erau câteva case. Sunai, ieşea proprietăreasa, plăteai. O sută-două sute de lei costa, parcă”.

Şi o anumită categorie de prostituate frecventa şi căminele studenţeşti, unde locuiau studenţi străini. Marian Dumitrescu îşi aminteşte: „Da, într-adevăr, aveam de-acolo curse cu fete care n-aveau legătură cu studenţimea. Dar nu erau dintre cele de lux, erau mai amărăştence, aşa. Una ca «Pisica», de pildă, nu se ducea cu studenţi, chiar dacă erau străini. Doar cu oameni de afaceri”.

Şi că veni vorba iar de prostituatele de lux, erau, printre ele, unele care se considerau mai sus decât restul: „Cred că în tot oraşul erau până într-o sută de fete de lux. Dar erau şi unele întreţinute de străini. Era cutare om de afaceri care avea afaceri în România şi, pe perioada cât stătea în România, femeia aia era a lui. Îi plătea chiria, îi plătea tot. Puţini ştiu chestia asta, dar se practica. Eu am cunoscut astfel de femei. Cât stătea libanezul aici sau ce mai era, femeia aia era ca şi nevasta lui, n-avea voie să mai iasă în oraş cu altcineva. Iar fetele astea se pretindeau a fi mai sus faţă de celelalte care în fiecare seară trebuiau să îşi caute clienţi”.

Cum era reglementată prostituţia?

Articolul 328 din Codul Penal socialist, din 1968, prevedea următoarele: „Fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicînd în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

În realitate, însă, multe dintre fetele care practicau prostituţia ştiau să se descurce şi să profite de portiţe. „Trebuia să demonstrezi că ele îşi câştigă principalele mijloace de existenţă din prostituţie. Dar simplul fapt că erau angajate undeva le scotea din chestia asta. Şi fetele nu erau fraiere, tot îşi făceau ele rost de o legitimaţie de serviciu. Şi dacă aveau legitimaţie, la revedere”, spune Ioan Părăială, sectorist în zona centrală a Capitalei în anii ’80.

Prea puţine prostituate ajungeau astfel, să aibă dosar penal, multe dintre ele fiind doar sancţionate contravenţional. Că era un faimos decret, 153/1970, care stabilea şi sancţiona o serie de contravenţii pentru cei/cele care duceau un stil de viaţă parazitar. Intrau în categoria aceasta şi prostituatele.

Potrivit decretului, „atragerea de persoane, sub orice formă, săvîrşită în localuri, parcuri, pe străzi sau în alte locuri publice, în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea, pentru a obţine foloase materiale” constituia contravenţie şi se sancţiona cu închisoare contravenţională de la o lună la 6 luni sau cu amendă de la 1.000 la 5.000 lei” dacă era săvârşită de persoane care se sustrăgeau „de la îndatorirea cetăţenească de a-şi asigura mijloacele de existenţă prin muncă, tinzînd la practicarea unui mod de viaţă parazitar”.

Şi câteva statistici: la 1 octombrie 1987, din totalul de 66.346 de persoane existente în penitenciare şi şcoli speciale de reeducare, 1.598 erau cazuri de „infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea”. Iar dintre acestea, 75 de cazuri de prostituţie (datele vor fi publicate anul viitor în  volumul II al „Dicţionarului ofiţerilor şi angajaţilor civili al DGP”).

Istoricul Mihai Burcea de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România precizează:  „Pentru anii ’70-’80, principalul penitenciar pentru femei era Târgşor. Aici deţinutele lucrau la Întreprinderea de confecţii şi covoare Târgşor, care funcţiona pe lângă penitenciar. Femeile erau deţinute însă şi în alte penitenciare: Peninsula, unde femeile lucrau la Fabrica de confecţii şi covoare Peninsula, penitenciarul Jilava, penitenciarul Oradea”.

Baruri de noapte, bişniţă, video, jocuri de noroc şi cozi

Cântăreaţa Jeanina Matei

Bucureştiul noaptea, în timpul Epocii de Aur, nu însemna însă numai prostituţie. Noaptea, pe anumite străzi ale Capitalei, bine ştiute de cunoscători, bişniţa era în floare. „Erau câteva străzi din cartierul Tei, unde te puteai duce la orice oră din noapte ca să cumperi ţigări, băutură”, povesteşte Marian Dumitrescu, fost taximetrist.

Imaginea peisajului nocturn al Capitalei n-ar fi completă nici fără povestea restaurantelor mari – Cina, Bulevard, Lido, Casa Capşei, Caru’ cu bere, Mărul de aur, Moldova, Ambasador, Pescăruş, Herăstrău, Bordei – şi nici fără povestea barurilor de noapte, pe care le frecventau în egală măsură studenţii străini şi „românaşii cu bani”. Două din ele erau faimoase: Melody Bar şi Atlantic Bar (ulterior Bucureşti).

„Elena Ceauşescu era intrigată de activitatea barurilor de noapte, dar acolo se ducea şi fi-su”, zice Marian Dumitrescu. „Printre multe altele, Nicuşor a trăit cu o cântăreaţă de muzică uşoară foarte frumoasă, Jeanina Matei, care în perioada aceea cânta într-unul dintre baruri”. Şi dacă barurile de noapte erau frecventate de străini şi de bucureştenii cu bani, tinerii fără prea mulţi bani se întâlneau la casele de cultură din cartiere, „unde cântau formaţii şi unde se întâlneau şmecherii dintr-un cartier cu cei din alt cartier şi mai ieşea şi câte un scandal”.

Cine juca poker

Peisajul nocturn era completat de cozile la benzină, în perioada crizei de carburanţi, şi de cele la magazinele de carne: pensionarii familiei se aşezau de cu seara pe scăunele aşteptând maşinile cu marfă. Şi, după ’84-’85, intrase în obiceiul bucureştenilor şi adunarea în casa unuia sau altuia, pentru vizionat casete la video. Şi tot noaptea, aprozariştii şi şefii mari de cârciumi se întâlneau în diferite case particulare, ca să joace poker.

Sectorist în anii ’80 în zona centrală  Capitalei, Ioan Părăială îşi aminteşte: „Jocurile de noroc erau, într-adevăr, interzise, dar jucau aprozariştii. Dacă te uitai la ei ziceai: «săracii, amărâţii ăştia», că nu umblau eleganţi, dar bani aveau pentru că toate produsele, toate trufandalele treceau pe la ei. Şi ştiu că ei jucau foarte mult poker. Şi mai erau şi şefii mari de cârciumi, care se întâlneau noaptea, în locuri bine stabilite, case particulare, pentru jocuri de noroc. Chiar a fost la sectorul 3 un şef care a căzut pe chestia asta, unu’ Dincă, un bărbat extraordinar, care fusese însă cooptat în rândul celor cu jocurile de noroc. Şi ca peste tot, să te compromită, cineva l-a dat în gât şi a fost trecut pe linie moartă”.

Din „Scînteia“, 26 august 1989

„Litere de aur”

Paginile „Scînteii“ sunt în continuare pline cu osanale şi articole ce au în centrul lor recenta sărbătoare naţională a Republicii Socialiste România. Pagina 3 a oficiosului abundă, de pildă, în rezumate ale telegramelor trimise tovarăşului Nicolae Ceauşescu, „marele erou al României socialiste“. Iar telegramele sunt pline de formule-tip: 23 august e o „sărbătoare înscrisă cu litere de aur în calendarul de inimă al existenţei multimilenare a poporului român“. 

De unde vin felicitările

O altă pagină, din cele şase ale ediţiei din 26 august, e dedicată inventarierii mesajelor de peste hotare, primite „cu prilejul marii sărbători naţionale a României“. Mesajele vin din Vietnam, Etiopia, Afganistan, Argentina, Sri Lanka, Ungaria, Albania, India, Nepal, Togo, Kuweit, Malaezia, Japonia, Sudan, Yemen, Uruguay, Bahrein, Oman, Palestina, Honduras, Liban. 
Sărbătoare

„prin muncă“

Spaţii consistente în oficios ocupă şi un „bogat raport muncitoresc“. Acesta trece în revistă activitatea, pe parcursul lunii august, a minerilor, energeticienilor, petroliştilor, chimiştilor şi metalurgiştilor. Grupajele de ştiri dedicate fiecărei categorii nu diferă foarte mult: „harnicii“ metalurgişti, chimişti, etc. „au cinstit marea sărbătoare a poporului român prin muncă“. 

Cine circulă duminică

În pagina 4 a oficiosului descoperim şi un grupaj cu „informaţii de la Inspectoratul General al Miliţiei – Direcţia circulaţie“. La finalul materialului, un anunţ extrem de important: „Se reaminteşte automobiliştilor amatori că duminică 27 august vor circula autoturismele avînd număr de înmatriculare cu soţ“.